Mirela Loșniță
M-au abandonat când eram copil. 19 noiembrie 1987. Am simțit cum mi se taie respirația. M-am sprijinit de peretele rece al spitalului și m-am așezat pe un scaun vechi din hol. Mirosul de dezinfectant era apăsător și, fără să știu exact de ce, îmi provoca o neliniște adâncă. Era o senzație familiară, dar greu de explicat. Ca o amintire care nu se vede clar, dar doare.
M-au abandonat când eram copil
Am deschis dosarul cu mâinile tremurânde.
Două înregistrări.
Am clipit, încercând să înțeleg dacă nu cumva citesc greșit. Dar scrisul era clar, trasat cu pix albastru, de mână:
„Băiat — abandonat la naștere — ora 03:10”
„Băiat — abandonat la naștere — ora 03:25”
Am simțit cum îmi bubuie inima în piept. Parcă tot corpul îmi vibra.
Gemeni.
Am închis ochii pentru o clipă. Toată viața am crezut că sunt singur. Fără părinți, fără rude, fără nimeni. Am crescut prin centre, mutat dintr-un loc în altul, învățând să mă descurc pe cont propriu. Am muncit, am luptat, mi-am construit viața de la zero. Mi-am promis că voi ajuta oameni ca mine.
Dar niciodată nu mi-am imaginat că aș putea avea un frate.
Am continuat să citesc.
Primul copil — trimis la un centru din București.
Al doilea — transferat ulterior. Fără alte detalii.
Am strâns foile în mâini. Totul începea să capete sens. Bărbatul care venise la mine… felul în care mă privise… vocea lui… asemănarea aceea stranie. Am refuzat să cred atunci. Dar acum…
Am ieșit în grabă din spital. Aerul rece m-a lovit direct în față. M-am urcat în mașină și am rămas câteva secunde nemișcat, cu mâinile încleștate pe volan.
Dacă e adevărat?
Nu am mai stat pe gânduri. L-am sunat.
— Alo?
— Mihai… trebuie să ne vedem. Acum.
A ajuns în mai puțin de o oră. Ne-am întâlnit într-o cafenea mică, lângă parc. Era liniște. Câțiva oameni stăteau la mese, pierduți în propriile gânduri.
S-a așezat în fața mea și m-a privit direct.
— Ai găsit ceva?
Am pus dosarul pe masă. L-a deschis încet. I-am urmărit reacția. Ochii i s-au mărit. Respirația i s-a schimbat. Buzele i-au tremurat.
— Asta… ce înseamnă?
Am dat din cap.
— Înseamnă că nu ești singur. Nici eu.
Tăcerea care a urmat a fost apăsătoare, dar plină de sens. Nu era stânjenitoare. Era încărcată de ani pierduți, de întrebări fără răspuns, de doruri pe care nici nu știam că le purtăm.
— Frate… a șoptit el.
Cuvântul acela m-a lovit direct în suflet.
Frate.
Am simțit cum mi se umezește privirea. Nu am spus nimic. Doar am încuviințat din cap.
Am rămas acolo mult timp. Am vorbit despre copilărie, despre cum fiecare a crescut în felul lui. El fusese adoptat de o familie din Ploiești. Oameni simpli, dar calzi. Eu am avut un drum mai greu, dar am reușit să mă ridic.
La un moment dat, a pus întrebarea inevitabilă:
— Și mama?
Am inspirat adânc.
— O găsim.
De data aceasta, nu mai era doar o căutare abstractă. Era despre noi.
Am început imediat. Am răscolit arhive, am discutat cu asistente pensionate, cu medici care abia își mai aminteau acele vremuri. Zilele s-au transformat în săptămâni.
Până când, într-o zi, a apărut un nume.
Elena Popa.
Ultima adresă cunoscută: un sat mic de lângă Slatina.
Am plecat împreună. Drumul a fost lung și tăcut. Fiecare era prins în propriile gânduri. Nu știam la ce să ne așteptăm.
Când am ajuns, am găsit o casă modestă, cu gard de lemn și o curte îngrijită.
Am bătut la poartă.
A apărut o femeie în vârstă. Părul cărunt, mâinile muncite. Ne-a privit câteva secunde… apoi a încremenit.
— Nu se poate… a spus încet.
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
— Doamnă… noi…
Nu am apucat să termin.
A început să plângă.
— V-am recunoscut… ochii… sunt ai mei…
Momentul acela nu seamănă cu nimic din ce trăisem până atunci.
Am aflat totul. Fusese tânără, singură, fără sprijin. Nu avusese altă opțiune. A fost forțată de împrejurări să ne lase.
Dar nu ne uitase niciodată.
În fiecare an, pe 19 noiembrie, aprindea două lumânări.
Două.
Am rămas acolo până seara. Am vorbit mult. Am plâns. Am râs. Golul din noi, adunat în ani, începea să se umple.
La plecare, m-am uitat la Mihai. Zâmbea.
Pentru prima dată în viață… nu mai eram singur.
Aveam o familie.
Și, pentru prima dată, nu mai căutam pentru alții.
Găsisem, în sfârșit, și pentru mine.
