Mirela Loșniță
Mesajul a apărut pe ecran la puțin după miezul nopții.
„Dorm la Bianca în seara asta. Să nu mă aștepți.”
L-am citit de două ori.
Apoi încă o dată.
Deși îl aveam în fața ochilor, refuzam să cred că Alex chiar trimisese acele cuvinte.
După mesajul care mi-a frânt inima, telefonul a sunat din nou
După doi ani de relație, după sute de promisiuni și planuri făcute împreună, totul părea să se rezume la un mesaj rece de câteva cuvinte.
Nu l-am sunat.
Nu i-am scris.
Nu am plâns.
Pur și simplu m-am ridicat și am început să strâng lucrurile lui.
Geaca din hol.
Periuța de dinți.
Hanoracele uitate prin dulap.
Câteva fotografii.
Le-am pus pe toate în două cutii mari.
Când am terminat, cerul începea să se lumineze.
Eram epuizată.
Dar și surprinzător de liniștită.
Poate pentru că, undeva în adâncul sufletului, mă așteptasem la asta.
În ultimele luni îl simțisem tot mai departe.
Tot mai absent.
Tot mai prezent în alte locuri și tot mai puțin în relația noastră.
M-am întins în pat și am adormit fără să-mi dau seama.
Nu știu cât timp trecuse când telefonul a început să vibreze.
O dată.
De două ori.
De trei ori.
Am deschis ochii greu.
Pe ecran apărea numele lui.
Alex.
L-am lăsat să sune câteva secunde înainte să răspund.
— Ce mai vrei?
Mă așteptam la scuze.
La explicații.
La minciuni.
În schimb, am auzit ceva complet diferit.
Panică.
— Vivi… deschide televizorul.
M-am ridicat în capul oaselor.
— Ce?
— Te rog. Acum.
Vocea lui era ciudată.
Speriată.
Mi s-a făcut pielea de găină.
Am luat telecomanda și am pornit televizorul.
Pe toate canalele se vorbea despre aceeași tragedie.
O furtună violentă lovise Capitala.
Copaci smulși din rădăcini.
Mașini distruse.
Străzi inundate.
Iar apoi a apărut imaginea care mi-a oprit inima pentru o clipă.
O mașină neagră complet făcută praf.
Am recunoscut-o imediat.
Era mașina lui Alex.
Reporterul vorbea precipitat.
— Șoferul a pierdut controlul vehiculului din cauza condițiilor meteo extreme. Din fericire, acesta a supraviețuit impactului și a fost transportat la spital.
Nu-mi puteam desprinde privirea de ecran.
— Alex… unde ești?
La celălalt capăt al telefonului s-a auzit un oftat greu.
— La spital.
Am rămas tăcută câteva secunde.
Toată furia mea dispăruse brusc.
Nu pentru că îl iertasem.
Ci pentru că realizasem cât de fragil este totul.
Cu doar câteva ore înainte eram convinsă că nu mai vreau să-l văd niciodată.
Acum mă bucuram că este în viață.
— Ești bine?
— Am câteva copci și o coastă fisurată.
Vocea îi tremura.
Apoi a continuat:
— Vivi… când am plecat de la Bianca…
Am strâns telefonul în mână.
— Nu vreau explicații.
— Nu s-a întâmplat nimic între noi.
Am râs amar.
— Sigur.
A urmat o tăcere lungă.
— M-am dus acolo pentru că eram furios, a spus el. Voiam să mă plâng de noi. De certurile noastre. De faptul că simțeam că nu mă mai iubești.
M-am uitat în gol.
— Și soluția ta a fost să mergi la altă femeie?
— Știu cât de rău sună.
— Pentru că este rău.
A oftat.
Pentru prima dată după mult timp, nu încerca să se apere.
Nu încerca să câștige o dispută.
Părea doar un om care înțelesese cât de aproape fusese de a pierde totul.
— Când am văzut cutiile în fața ușii tale, am realizat ce am făcut.
Am rămas tăcută.
— Și atunci am plecat imediat.
Nu știam dacă să-l cred.
Poate că spunea adevărul.
Poate că nu.
Dar în acel moment nici nu mai conta.
— Știi ce doare cel mai tare? am întrebat.
— Ce?
— Faptul că n-ai avut curajul să fii sincer.
A urmat iarăși liniștea.
— Ai dreptate, a spus încet.
M-am uitat spre cutiile așezate lângă ușă.
Toată relația noastră părea să încapă acum în câteva obiecte uitate.
O geacă.
O cană.
Câteva cărți.
Și o mulțime de promisiuni neîndeplinite.
— Bianca unde este? am întrebat după câteva clipe.
Alex a râs amar.
— M-a dat afară.
— Poftim?
— După ce ai lăsat cutiile. A spus că nu vrea să fie implicată în problemele altora.
Ironia situației aproape că m-a făcut să zâmbesc.
În doar câteva ore, omul pentru care era dispus să riște relația noastră rămăsese complet singur.
Afară ploaia continua să lovească geamurile.
— Pot să te văd mâine? a întrebat.
Am închis ochii.
Cu câteva ore înainte aș fi răspuns imediat cu un refuz categoric.
Acum eram doar obosită.
Foarte obosită.
— Nu mâine.
— Înțeleg.
A făcut o pauză.
— Îmi pare rău.
Am rămas câteva secunde cu telefonul la ureche.
Nu era primul om care își cerea iertare.
Dar era prima dată când simțeam că regretul este real.
Am închis apelul și am rămas în întuneric.
Dimineața următoare a venit cu cer cenușiu și liniște.
O liniște pe care altădată aș fi urât-o.
Acum nu mă mai speria.
După o săptămână, Alex a venit să-și ia ultimele lucruri.
Părea schimbat.
Mai slab.
Mai obosit.
Mai puțin sigur pe el.
I-am întins cutia.
El s-a uitat prin apartament și a observat imediat ceva.
— Ai schimbat yala.
— Da.
A încuviințat.
— Ai făcut bine.
Pentru câteva clipe am rămas amândoi tăcuți.
Îl priveam și aveam senzația că mă uit la un străin.
Nu din cauza Biancăi.
Ci din cauza tuturor momentelor în care mă făcuse să mă simt neimportantă.
Nevăzută.
Mereu pe locul doi.
Înainte să plece, s-a întors spre mine.
— Dacă aș fi luptat pentru noi mai devreme… crezi că am fi avut o șansă?
Am inspirat adânc.
— Poate.
A coborât privirea.
— Și acum?
L-am privit calm.
Fără furie.
Fără lacrimi.
Fără răzbunare.
— Acum am ales să mă aleg pe mine.
Nu a mai spus nimic.
A luat cutia și a ieșit pe ușă.
Am rămas câteva secunde privind holul gol.
Apoi am închis ușa.
Și, pentru prima dată după foarte mult timp, nu m-am simțit părăsită.
M-am simțit liberă.
Uneori, sfârșitul unei povești nu înseamnă că ai pierdut pe cineva.
Înseamnă că te-ai regăsit pe tine.
