Loredana Ionescu
În seara aceea, etajul 38 era aproape gol.
Majoritatea angajaților plecaseră de ore bune. Luminile din birourile de sticlă se stingeau una câte una, iar zgomotul orașului pătrundea slab prin ferestrele uriașe ale sediului Sălceanu Group.
Octavian Sălceanu coborî din lift cu pași măsurați.
Era trecut de ora zece.
Îi plăceau serile târzii. Atunci clădirea îi aparținea doar lui.
Fără telefoane.
Fără ședințe.
Fără oameni.
Doar ordine.
Și control.
Dar în seara aceea ceva era diferit.
Lumina din biroul său era aprinsă.
S-a încruntat imediat.
Nu trebuia să fie nimeni acolo.
A împins ușa.
Și atunci a văzut.
O femeie în uniformă de curățenie dormea în fotoliul lui.
Fotoliul.
Singurul lucru din încăpere pe care nimeni nu avea voie să îl atingă.
Era o piesă veche, adusă din Italia cu ani în urmă. Costase cât un apartament.
Dar nu valoarea îl făcea important.
Fotoliul fusese al tatălui său.
Singurul obiect pe care îl păstrase după moartea lui.
Nimeni nu avea voie să se așeze acolo.
Nimeni.
Furia îi urcă instantaneu în piept.
Se apropie.
O apucă ferm de umăr.
— Trezirea!
Femeia tresări și deschise ochii.
Pentru o clipă păru dezorientată.
Apoi îl recunoscu.
Oricine îl recunoștea.
Era unul dintre cei mai bogați oameni din România.
Dar, surprinzător, nu se sperie.
Nu începu să se scuze.
Nu plânse.
Nu imploră.
Se ridică încet și îl privi direct în ochi.
— Îmi pare rău, spuse ea calm. Am muncit optsprezece ore și nu am mai rezistat.
Atât.
Fără explicații dramatice.
Fără povești.
Doar adevărul.
Iar asta îl dezarmă pe Octavian mai tare decât orice scuză.
— Cum te cheamă?
— Roxana Ionescu.
— De cât timp lucrezi aici?
— Două zile.
— Și deja ai decis să încalci regulile?
Roxana inspiră adânc.
— Nu am decis nimic. Pur și simplu am cedat.
Octavian observă pentru prima dată cât de obosită era.
Avea cearcăne adânci.
Mâinile îi tremurau.
Fața îi era palidă.
Nu juca teatru.
Era epuizată.
— De ce ai muncit optsprezece ore?
— Pentru că schimbul de noapte nu a venit.
— Și?
— Și șefa mi-a spus că dacă nu termin tot, de luni să nu mă mai întorc.
Octavian tăcu.
Privi în jur.
Biroul era impecabil.
Geamurile străluceau.
Biblioteca era perfect aranjată.
Nici măcar un fir de praf nu se vedea.
Totul fusese făcut de femeia din fața lui.
Singură.
După optsprezece ore de muncă.
— Cât câștigi?
— O sută treizeci de lei pe zi.
Octavian simți un nod în stomac.
Stiloul din buzunarul sacoului costa mai mult.
Ceasul de la mână costa cât salariul ei pe câțiva ani.
Pentru prima dată după mult timp, cifrele nu mai aveau sens.
— Ridică-te, spuse el.
Roxana se ridică imediat.
Era convinsă că urma să fie concediată.
Dar Octavian spuse ceva neașteptat.
— Nu pleci nicăieri.
Ea clipi surprinsă.
— Cum?
— De mâine nu mai lucrezi pentru firma asta.
— Nu înțeleg.
— Vreau contractul. Vreau pontajele. Și vreau numele șefei tale.
— De ce?
Octavian o privi atent.
— Pentru că nimeni nu are voie să fie tratat așa în clădirea mea.
Ochii Roxanei se umplură de lacrimi.
Dar nu plânse.
În schimb, spuse încet:
— Tata a murit aici.
Octavian încremeni.
— Ce?
— Pe etajul ăsta.
Biroul deveni brusc foarte mic.
Foarte tăcut.
— Ce vrei să spui?
— Acum cinci ani. Era om de întreținere. A făcut infarct în timpul programului.
Octavian o privea fără să clipească.
— Nu îmi amintesc.
— Pentru că vi s-a spus altceva.
— Altceva?
— Că a căzut și că vina i-a aparținut.
Vocea ei tremura pentru prima dată.
— Dar nu a fost așa.
Octavian simți cum îi îngheață sângele.
— De unde știi?
— Pentru că unul dintre colegii lui era acolo.
Roxana înghiți cu greu.
— Tata lucra de aproape douăzeci de ore. Nu mai putea. Ceruse să fie schimbat. Nimeni nu a venit. A făcut infarct.
Liniște.
Apoi:
— Au falsificat tot.
Octavian nu mai spuse nimic.
Se duse la birou.
Deschise laptopul.
Începu să caute.
După câteva minute găsi dosarul.
Și atunci îl văzu.
Numele.
Mihai Ionescu.
Raportul.
Semnăturile.
Documentele.
Ceva era în neregulă.
Foarte în neregulă.
Cu fiecare pagină pe care o citea, devenea mai palid.
Dosarul mirosea a minciună.
Ore lipsă.
Martori inexistenți.
Declarații contradictorii.
Totul fusese ascuns.
Totul.
În noaptea aceea nu a dormit.
Pentru prima dată după mulți ani.
A citit fiecare document.
Fiecare raport.
Fiecare contract.
Iar dimineață știa exact ce avea de făcut.
Luni, la ora nouă, toți directorii companiei erau în sala de conferințe.
Nimeni nu știa motivul convocării.
Octavian intră ultimul.
Avea dosarele în mână.
Le aruncă pe masă.
— Începând de azi, reziliem contractul cu firma de curățenie.
Murmure.
Priviri nedumerite.
— Mai mult, redeschidem cazul morții lui Mihai Ionescu.
Sala amuți.
Un director îndrăzni să vorbească.
— Domnule Sălceanu, cazul este închis de ani de zile.
— Nu și pentru mine.
Vocea lui era rece.
— Dacă un om a murit muncind pentru această clădire, iar adevărul a fost ascuns, atunci cineva va răspunde.
Și cineva a răspuns.
În următoarele luni au început anchete.
Presa a aflat.
Foști angajați au depus mărturie.
Documente ascunse au ieșit la lumină.
Iar adevărul a explodat.
Mihai Ionescu nu fusese vinovat.
Fusese victima unui sistem care îl împinsese peste limite.
Mai multe persoane au fost condamnate.
Familia sa a primit despăgubiri.
Dar pentru Roxana, nimic nu putea aduce timpul înapoi.
Într-o dimineață de toamnă, Octavian a chemat-o din nou în biroul lui.
Ea a intrat emoționată.
Fotoliul era acolo.
Același fotoliu în care adormise cu luni în urmă.
Doar că acum lângă el se afla un alt scaun.
Octavian îi întinse un dosar.
— Deschide-l.
Roxana îl deschise.
Și rămase fără cuvinte.
Pe prima pagină scria:
„Director al Programului pentru Protecția Angajaților”.
— Eu? șopti ea.
— Tu.
— Nu am experiență.
— Ba ai.
— Care?
Octavian zâmbi pentru prima dată sincer.
— Știi cum se simte omul pe care nimeni nu îl ascultă.
Roxana izbucni în lacrimi.
Lacrimi pe care le ținuse înăuntru ani întregi.
— Tata ar fi fost mândru.
Octavian privi spre cerul Bucureștiului.
— Cred că este.
Pentru că uneori o singură propoziție poate schimba totul.
Iar în cazul lor, acea propoziție fusese:
— Tata a murit pe etajul ăsta.
Și dintr-o femeie de serviciu epuizată și un miliardar rece s-a născut ceva ce niciunul nu anticipase vreodată.
Dreptatea.
Sursa foto: Arhivă
