Roxana
Ileana avea douăzeci și doi de ani când tatăl ei i-a spus, fără să o privească în ochi, că o săptămână mai târziu se va mărita. Bărbatul se numea Andrei, venea dintr-un sat de munte și nu zâmbea niciodată. Atât știa despre el. Atât avea voie să știe.
O casă străină, un bărbat care nu vorbea
Primele luni în casa de pe deal au trecut într-o tăcere apăsătoare. Andrei pleca dimineața la pădure, se întorcea seara, mânca puțin și se așeza lângă fereastră, cu privirea pierdută. Nu ridica niciodată vocea. Nu ridica niciodată mâna. Dar nici nu se apropia.
Ileana ajunsese să creadă că fusese vândută unui om de piatră. Plângea noaptea, cu fața în pernă, gândindu-se la mama ei, moartă pe când Ileana avea cincisprezece ani. „De boală”, îi spusese tatăl atunci. „S-a stins repede, n-ai fi putut face nimic.”
Cufărul din cămară
Într-o seară de decembrie, căutând borcanele cu dulceață, Ileana a dat în cămară peste un cufăr vechi, încuiat. Când l-a întrebat pe Andrei ce e înăuntru, bărbatul a încremenit. Apoi, pentru prima dată de când îl cunoștea, s-a așezat în fața ei și a vorbit mult.
— Trebuia să-ți spun de la început, a zis. Dar nu știam dacă ești pregătită.
În cufăr era un caiet. Caietul mamei ei.
Adevărul pe care tatăl ei îl îngropase
Mama Ilenei ținuse ani de zile evidențele afacerii familiei. Și descoperise, pagină cu pagină, că soțul ei — tatăl Ilenei — fura. Din banii oamenilor care munceau pentru el, din datoriile pe care le umfla, din tot ce trecea prin mâinile lui. Caietul era dovada. Iar femeia voise să vorbească.
— A murit la trei zile după ce i-a spus că merge la poliție, a spus Andrei încet. Nimeni n-a căutat mai departe. Toți au crezut povestea cu boala.
Mama lui Andrei fusese cea mai bună prietenă a mamei Ilenei. Ei îi încredințase caietul, „dacă pățesc ceva”. Iar Andrei, când a auzit că tatăl Ilenei își caută ginere — unul de departe, unul care să nu pună întrebări —, a făcut singurul lucru care i-a trecut prin minte: a acceptat.
— Dacă refuzam, te dădea altcuiva. Unuia care chiar te-ar fi ținut închisă. Așa, măcar erai departe de el. Și în siguranță.
„Ești liberă. Asta a fost tot rostul”
Ileana a plâns toată noaptea aceea. Nu de durere — de ușurare. Tăcerea lui Andrei nu fusese răceală. Fusese grija unui om care nu știa cum să-i spună că toată viața ei fusese construită pe o minciună.
A doua zi, bărbatul a pus pe masă un plic cu bani și caietul mamei.
— Caietul e al tău. Faci cu el ce simți. Iar banii îți ajung de drum și de o chirie la oraș. Nu-mi datorezi nimic. Ești liberă — ăsta a fost tot rostul.
Ileana a plecat în primăvară. Caietul a ajuns unde trebuia să ajungă de mult. Iar într-o scrisoare trimisă în vara aceea, pe adresa casei de pe deal, erau doar câteva rânduri: „Mi-ai dat înapoi viața pe care alții mi-au furat-o. Ușa mea îți va fi mereu deschisă.”
Se spune că, în toamnă, Andrei a bătut la acea ușă. Și că de data asta, zâmbea.
Această poveste este o operă de ficțiune. Personajele, numele și evenimentele sunt imaginare, iar orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, este pur întâmplătoare.
