Loredana Ionescu
Când medicii au spus că tata nu mai are mult de trăit, nimeni nu și-a imaginat că „nu mai are mult” avea să însemne aproape cinci ani.
Boala l-a ținut prizonier într-un pat, iar fiecare zi era o luptă.
La început eram amândouă acolo.
Eu și sora mea, Andreea.
Primele două săptămâni venea aproape zilnic.
Apoi o dată pe săptămână.
După aceea, doar la sărbători.
În cele din urmă, au rămas doar mesajele.
„Nu pot ajunge.”
„Am mult de muncă.”
„Trimite-mi o poză cu tata.”
Locuiam la două străzi distanță de casa părintească. În fiecare dimineață mergeam la el înainte de serviciu, îi pregăteam micul dejun, îi schimbam pansamentele, îi administram medicamentele și chemam asistenta când era nevoie. După program mă întorceam și rămâneam până târziu în noapte.
Anii au trecut fără să-mi dau seama.
Mi-am consumat concediile îngrijindu-l.
Am refuzat promovări.
Mi-am pierdut chiar și logodnicul.
Într-o seară mi-a spus:
— Nu mai exist pentru tine.
Și avea dreptate.
Toată viața mea se învârtea în jurul tatei.
Nu regretam.
Era omul care mă învățase să merg pe bicicletă, să citesc și să nu renunț niciodată.
Cum aș fi putut să-l abandonez?
Andreea trimisese bani doar de două ori în cei cinci ani.
Prima dată, cinci sute de lei.
A doua oară, o mie.
De fiecare dată îmi spunea:
— Tu ai timp. Eu ajut financiar.
În realitate, banii aceia nu acopereau nici măcar tratamentul pe o lună.
Restul cheltuielilor le suportam eu.
Nu îi reproșam nimic.
Sau cel puțin încercam să nu o fac.
În ultimele zile de viață, tata vorbea foarte puțin.
Într-o seară m-a prins de mână.
— Ești obosită…
Am zâmbit.
— Trecem și peste asta.
— Îmi pare rău…
— Pentru ce?
— Pentru tot ce ai sacrificat.
Am dat din cap.
— A meritat.
A zâmbit pentru ultima dată.
În dimineața următoare s-a stins liniștit.
Aveam impresia că odată cu el se prăbușise și o parte din mine.
La înmormântare, Andreea plângea zgomotos.
Îmbrățișa oamenii.
Primea condoleanțe.
Spunea tuturor cât de mult își iubise tatăl.
Vecinii mă priveau ciudat.
Eu nu mai aveam lacrimi.
Le plânsesem în ultimii cinci ani.
După slujbă, un vecin în vârstă s-a apropiat de mine.
— Tu ai fost îngerul lui.
Am mulțumit în șoaptă.
Andreea a auzit.
A întors imediat capul.
— Am fost amândouă.
N-am răspuns.
Nu mai aveam energie pentru conflicte.
Două săptămâni mai târziu am fost chemați la notar.
Mă interesa doar un singur lucru.
Ca dorințele tatei să fie respectate.
Notarul a deschis dosarul.
A început să citească.
Casa.
Terenul.
Economiile.
Mașina.
Totul.
Totul îi revenea Andreei.
Eu rămâneam doar cu un ceas de buzunar vechi.
Un ceas care nici măcar nu mai funcționa.
Am rămas nemișcată.
Nu din cauza averii.
Ci pentru că nu înțelegeam.
Tata nu fusese niciodată nedrept.
Notarul mi-a întins cutia.
Am luat-o fără să spun un cuvânt.
Andreea zâmbea.
La ieșire m-a îmbrățișat teatral.
Apoi mi-a șoptit la ureche:
— Vezi?
Pe mine m-a iubit mai mult.
Chiar și în ultimele clipe.
M-am desprins fără să-i răspund.
Am plecat acasă cu ceasul în buzunar.
În noaptea aceea n-am dormit deloc.
Priveam obiectul acela vechi și încercam să înțeleg.
Tata îmi spusese de zeci de ori că oamenii valorează mai mult decât lucrurile.
Atunci de ce făcuse asta?
Au trecut trei săptămâni.
Într-o dimineață ploioasă s-a auzit soneria.
La ușă era un domn în jur de șaizeci de ani.
Ținea un dosar gros în mână.
— Dumneavoastră sunteți Elena?
— Da.
— Am fost avocatul tatălui dumneavoastră.
Am simțit că inima începe să-mi bată mai tare.
— Pot intra?
L-am invitat în sufragerie.
A privit câteva secunde ceasul de pe masă.
A zâmbit.
— L-ați păstrat.
— Sigur.
— Știți că nu este doar un ceas?
L-am privit nedumerită.
A apăsat discret pe coroana metalică.
Capacul din spate s-a deschis.
În interior era o cheiță minusculă.
— Tatăl dumneavoastră mi-a spus că doar dumneavoastră veți păstra acest ceas.
Am rămas fără cuvinte.
— Ce deschide cheia?
Avocatul a pus dosarul pe masă.
— Un seif.
Am mers împreună la bancă.
Angajata a deschis compartimentul.
Înăuntru nu erau bani.
Era o cutie din lemn.
Și un plic.
Pe el scria:
„Pentru Elena.”
Mi-au tremurat mâinile.
Am început să citesc.
„Dacă citești această scrisoare, înseamnă că planul meu a funcționat.
Știu că te va durea când vei afla că sora ta primește tot.
Dar am făcut asta intenționat.
Am vrut să aflu dacă iubirea pe care mi-ai purtat-o în acești ani a fost pentru mine sau pentru ceea ce aș fi putut să-ți las.
Tu ai rămas lângă mine când nu mai aveam nimic de oferit.
Andreea a venit doar când avea nevoie de ceva.
De aceea am pregătit două testamente.”
Am simțit că mi se taie respirația.
Avocatul a scos un alt document.
— Acesta este al doilea testament.
L-am privit uimită.
— Primul era valabil doar dacă sora dumneavoastră accepta moștenirea fără să vă ofere nimic și fără să conteste dorința tatălui.
Am înțeles.
Tata pregătise totul.
În scrisoare continua:
„Dacă Andreea va împărți averea cu tine de bunăvoie, primul testament rămâne valabil.
Dacă va spune că ea merită totul și te va umili, avocatul va activa al doilea testament.”
Am izbucnit în plâns.
Avocatul mi-a întins noul act.
Casa.
Economiile.
Terenurile.
Totul era împărțit egal.
În plus, seiful conținea acte pentru un apartament pe care tata îl cumpărase cu ani în urmă și pe care îl trecuse exclusiv pe numele meu.
Nu știuse nimeni de existența lui.
Nici măcar Andreea.
Când avocatul i-a comunicat surorii mele existența celui de-al doilea testament, aceasta a făcut scandal.
A susținut că este o înscenare.
A amenințat cu procese.
Dar toate actele erau perfect legale.
Existau martori.
Înregistrări.
Documente autentificate.
Nu avea ce contesta.
După câteva luni, Andreea m-a căutat.
Pentru prima dată după mulți ani nu mai părea sigură pe ea.
— Îmi pare rău…
Am tăcut.
— Am crezut că tata m-a ales pe mine.
— Nu.
L-ai ales tu pe bani.
El m-a ales pe mine pentru că am ales să rămân lângă el atunci când avea cea mai mare nevoie.
A început să plângă.
Nu de averea pierdută.
Ci pentru că înțelesese, prea târziu, că timpul petrecut alături de un părinte nu poate fi cumpărat și nici recuperat.
Am împărțit moștenirea exact așa cum dorise tata.
Dar cea mai valoroasă moștenire nu a fost casa, nici apartamentul și nici economiile.
A fost scrisoarea pe care o recitesc și astăzi.
Pe ultima pagină, tata scrisese doar atât:
„Adevărata avere a unui om este copilul care rămâne lângă el când nu mai are nimic de oferit.”
