Mirela Loșniță
Ajunsesem la resort cu o singură dorință: ca Mara să aibă o zi normală.
După opt luni de spitale, perfuzii și analize, medicul ne spusese că putem pleca. Trei zile la piscină. Atât.
Am rezervat două șezlonguri încă de dimineață, așa cum cerea regulamentul. Am pus prosoapele, geanta cu creme și pălăria ei.
Mara are nouă ani și un cap fără păr, pe care și-l acoperă cu o bandană albastră când sunt oameni în jur.
— Mamă, crezi că o să se uite lumea la mine?
— O să se uite la o fetiță care se distrează. Atât.
Am plecat spre bar, să luăm două limonade. Am lipsit poate zece minute.
Când ne-am întors, prosoapele noastre nu mai erau.
Pe șezlongurile noastre stăteau o femeie cu ochelari mari de soare și un bărbat care se uita în telefon.
— Bună ziua, acestea sunt locurile noastre. Aveam prosoapele aici.
Femeia nici măcar nu s-a întors spre mine.
— Erau goale.
— Am lipsit zece minute. Sunt rezervate.
Atunci și-a coborât ochelarii și s-a uitat, pentru prima dată, la Mara.
Nu la mine. La ea.
— Serios? Chiar credeai că o să funcționeze figura asta?
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Poftim?
— Toată lumea știe trucul. Vii cu un copil bolnav și te aștepți să ți se dea tot.
Mara m-a strâns de mână. Foarte tare.
Am vrut să răspund. Am vrut să spun ceva care să o doară.
Dar am simțit degetele fiicei mele tremurând și am înțeles că cel mai rău lucru pe care îl puteam face era să transform ziua asta într-un scandal.
— Hai, Mara. Găsim alt loc.
Ne-am așezat pe două scaune de plastic, la marginea zonei, unde nu era umbră.
Mara nu a mai vrut să intre în apă.
Am stat așa aproape o oră. Ea se uita la ceilalți copii. Eu mă uitam la ea.
Ce nu știam era că, la câțiva metri de noi, alți oaspeți văzuseră totul. Și că doi dintre ei se duseseră deja la recepție.
Pe la prânz, un angajat al resortului a apărut lângă piscină. Ținea în mâini o cutie albă, legată cu o fundă.
S-a oprit exact în fața femeii cu ochelari mari.
— Doamnă, vă rugăm să veniți puțin. Ați fost selectată pentru un premiu din partea resortului.
Femeia s-a ridicat imediat. S-a aranjat, și-a dat părul pe spate și a zâmbit larg spre bărbatul care o însoțea.
A traversat zona piscinei ca pe un podium.
— Vă rog, deschideți-o aici, i-a spus angajatul.
Toți cei aflați în jurul piscinei s-au întors spre ea.
Femeia a scăpat cutia din mâini și a făcut câțiva pași înapoi, vizibil speriată.
Înăuntru nu era niciun premiu. Era un șoarece de jucărie, extrem de realist, așezat peste un plic alb. În momentul în care și-a dat seama că nu era viu, obrajii i s-au înroșit de rușine.
Câțiva oameni au început să râdă discret.
Angajatul resortului și-a păstrat calmul.
— Doamnă, vă rog să deschideți și plicul.
Femeia l-a desfăcut nervoasă.
Înăuntru era o scrisoare tipărită.
„Acesta nu este premiul promis. Este doar o modalitate prin care am vrut să vă atragem atenția înainte de a discuta un incident semnalat de mai mulți oaspeți și confirmat de camerele de supraveghere.”
Fața i s-a schimbat imediat.
Managerul resortului, care tocmai ajunsese lângă angajat, a continuat:
— Am verificat imaginile. Se vede clar cum ați îndepărtat prosoapele altor clienți și le-ați aruncat la gunoi, deși șezlongurile erau rezervate conform regulamentului.
Femeia a încercat să protesteze.
— Erau goale. Oricine ar fi făcut la fel.
Managerul a clătinat din cap.
— Nu, doamnă. Majoritatea oamenilor întreabă înainte. În plus, mai mulți martori au confirmat și comentariile jignitoare adresate unui copil.
În jurul lor se lăsase o liniște apăsătoare.
Prietenul femeii și-a pus telefonul în buzunar și a privit-o lung.
— Ai spus că familia aceea încerca doar să profite.
Managerul i-a răspuns înainte ca ea să apuce să vorbească.
— Fetița tocmai a terminat tratamentul oncologic. Colegii mei știau acest lucru deoarece mama ei discutase cu recepția despre accesul mai ușor la piscină.
Bărbatul și-a coborât privirea.
— Nu mi-ai spus nimic din toate astea…
Femeia nu mai găsea cuvintele.
Managerul s-a apropiat de noi.
— Doamnă, vă cer scuze în numele resortului. Nu acesta este standardul nostru. Dacă sunteți de acord, vă rugăm să reveniți la șezlongurile rezervate.
Am privit spre Mara.
— Ce spui?
Ea a zâmbit timid.
— Da… dar numai dacă nu se mai ceartă nimeni.
Am mers împreună la locurile noastre.
Personalul adusese deja prosoape curate și două limonade reci.
Mara și-a scufundat picioarele în apă și, după câteva minute, a prins curaj să intre în piscină.
Am privit-o cum râdea alături de alți copii.
Era un râs pe care nu-l mai auzisem de foarte mult timp.
Între timp, managerul i-a informat pe cei doi că, din cauza comportamentului lor față de ceilalți oaspeți, accesul la zona piscinei le era suspendat pentru restul sejurului. Dacă mai provocau incidente, urmau să fie rugați să părăsească resortul.
Femeia a încercat să protesteze, dar nimeni nu o mai asculta.
Prietenul ei și-a luat prosopul și a plecat fără să spună nimic.
Spre seară, când soarele începea să apună, Mara a venit lângă mine și s-a așezat pe șezlong.
— Mamă…
— Da?
— Azi chiar m-am simțit ca un copil normal.
Am simțit cum mi se pune un nod în gât.
— Asta mi-am dorit și eu.
Ea și-a atins instinctiv capul fără păr.
— Nu m-a mai deranjat că toată lumea mă vede așa.
— Pentru că oamenii buni văd mai întâi omul, nu boala.
Mara a zâmbit.
Înainte să plecăm, managerul a venit să își ia rămas-bun.
— Sper să vă mai întoarceți la noi.
— Cu siguranță, i-am răspuns.
În drum spre casă, Mara a adormit pe bancheta din spate.
M-am uitat la ea în oglinda retrovizoare și mi-am dat seama că adevărata răzbunare nu fusese momentul în care femeia fusese făcută de rușine în fața tuturor.
Adevărata victorie era că, în ciuda răutății întâlnite în acea dimineață, fiica mea pleca acasă cu o amintire frumoasă. După luni întregi de spitale, perfuzii și teamă, reușise să petreacă o zi întreagă râzând, jucându-se și simțindu-se, în sfârșit, exact ceea ce își dorise atât de mult: un copil obișnuit.
