Roxana
Soacra mea nu m-a placut niciodata.
Din prima zi in care fiul ei m-a adus acasa, m-a privit ca pe o greseala pe care spera sa o poata corecta. Nu a spus nimic atunci. Mi-a pus o ceasca de cafea in fata, s-a asezat la masa si m-a intrebat unde lucrez, cine sunt parintii mei si ce planuri am pentru viitor.
La fiecare raspuns, chipul ei devenea tot mai rece.
Eu eram educatoare. Veneam dintr-o familie simpla, dintr-un oras mic. Parintii mei nu aveau bani, proprietati sau relatii importante. Aveam doar o mama care muncea la o croitorie si un tata care reparase masini toata viata.
Pentru ea, nu era suficient.
Fiul ei, Mihai, era inginer si avea un serviciu bun. Soacra mea il crescuse singura dupa ce ramasese vaduva. Il protejase toata viata si era convinsa ca nicio femeie nu il merita cu adevarat.
Mai ales eu.
In ziua nuntii, in timp ce imi aranjam rochia, a intrat in camera fara sa bata.
S-a uitat lung la mine, apoi a spus:
„Sa nu-l faci sa regrete.”
Nu mi-a urat sa fiu fericita. Nu mi-a spus ca sunt frumoasa. Nu m-a imbratisat.
Doar m-a avertizat.
Am incercat ani la rand sa ma apropii de ea. O invitam la masa, ii cumparam cadouri, o sunam sa o intreb daca are nevoie de ceva. De fiecare data gasea un motiv sa ma puna la punct.
Daca gateam, spunea ca Mihai era obisnuit cu alta mancare.
Daca ii cumparam o bluza, imi spunea ca nu ii cunosc gusturile.
Daca eu si Mihai plecam cateva zile, il suna de trei ori pe zi si il intreba daca este bine.
Cand am pierdut prima sarcina, a venit la spital, dar nu m-a intrebat cum ma simt.
L-a luat pe Mihai deoparte si i-a spus:
„Poate Dumnezeu incearca sa-ti arate ceva.”
Am auzit-o.
Am plans in tacere pana dimineata.
Mihai s-a certat cu ea atunci. Pentru prima data, i-a spus sa nu mai vorbeasca niciodata asa cu mine. Ea a plecat trantind usa si nu ne-a mai sunat aproape doua luni.
Credeam ca acela fusese cel mai greu moment din casnicia noastra.
M-am inselat.
La sapte ani dupa nunta, Mihai a inceput sa se simta obosit. La inceput am pus totul pe seama serviciului. Lucra mult, dormea putin si se plangea ca nu mai are energie.
Apoi au aparut durerile.
Investigatiile au venit una dupa alta, iar diagnosticul ne-a lasat fara aer.
Cancer.
Medicii au vorbit despre tratament, sanse si timp. Eu nu mai auzeam nimic. Ma uitam la Mihai si incercam sa inteleg cum poate un om care parea sanatos cu doar cateva saptamani in urma sa devina brusc pacient.
Soacra mea a venit la spital in aceeasi seara.
Cand m-a vazut pe hol, s-a oprit.
Pentru cateva secunde am crezut ca ma va acuza si de data aceasta. Ca va spune ca nu l-am dus la medic suficient de repede sau ca nu am avut grija de el.
In schimb, s-a asezat langa mine si a intrebat:
„Ce trebuie sa facem?”
A fost prima data cand a spus „noi”.
Lunile care au urmat ne-au schimbat pe toate trei.
Eu stateam cu Mihai ziua. Ea venea seara, cu mancare, haine curate si medicamente. Uneori ne intalneam pe hol si schimbam doar cateva cuvinte.
Nu ne-am cerut iertare.
Nu ne-am apropiat.
Dar am invatat sa lucram impreuna pentru omul pe care il iubeam amandoua.
Mihai a slabit. A inceput sa vorbeasca tot mai putin. Intr-o noapte, cand eram singuri in salon, mi-a strans mana si mi-a spus:
„Dupa mine, sa nu ramai singura.”
I-am cerut sa nu mai vorbeasca asa.
A zambit.
„Mama nu este rea. Este doar speriata. A fost speriata toata viata.”
Nu am inteles atunci de ce imi spunea asta.
Mihai a murit intr-o dimineata de noiembrie.
Eram langa el.
Ii tineam mana si ii repetam ca il iubesc, desi nu stiu daca ma mai auzea.
Cand medicul a intrat si a tras cearsaful peste el, am simtit ca intreaga mea viata se termina in acea camera.
La inmormantare, soacra mea nu a plans.
Statea dreapta, imbracata in negru, si primea condoleante. Oamenii spuneau ca este puternica.
Eu stiam ca nu era puternica.
Era goala.
Dupa inmormantare, nu am mai vorbit aproape trei saptamani. Credeam ca ma va scoate definitiv din viata ei. Nu mai aveam nimic care sa ne lege, in afara de amintirea unui om care nu se mai putea intoarce.
Intr-o seara, cineva a batut la usa.
Era ea.
Tinea in maini o cutie veche din lemn.
„Trebuie sa vorbim”, mi-a spus.
Am lasat-o sa intre.
S-a asezat pe canapea, dar nu si-a dat jos haina. Tinea cutia strans, ca si cum ii era teama ca o va scapa.
Pentru prima data de cand o cunosteam, parea mica si neajutorata.
„Am gresit fata de tine”, a spus.
Nu am raspuns.
„Am crezut ca mi-l iei. Dupa ce a murit tatal lui, Mihai a fost tot ce am avut. Cand ai aparut tu, m-am temut ca nu voi mai avea loc in viata lui.”
S-a oprit, apoi si-a sters ochii.
„Tu nu mi l-ai luat. Tu ai fost langa el cand eu nu mai aveam putere sa intru in salon.”
A impins cutia spre mine.
„A vrut sa ti-o dau dupa ce nu va mai fi.”
Am ridicat capacul.
Inauntru erau scrisori.
Zeci de scrisori, fiecare cu o data scrisa pe plic.
Am deschis-o pe prima.
Era de la Mihai.
„Draga mea, daca citesti asta, inseamna ca nu am reusit sa-ti spun tot ce aveam de spus.”
Mainile au inceput sa-mi tremure.
In fiecare scrisoare, Mihai imi lasase cate o parte din viata noastra. Vorbea despre prima intalnire, despre ziua nuntii, despre copilul pe care il pierduseram si despre toate lucrurile pe care ar fi vrut sa le facem impreuna.
Pe fundul cutiei se afla un plic separat.
Pe el scria:
„Pentru mama si sotia mea. Sa il deschideti impreuna.”
Soacra mea s-a asezat langa mine.
Am deschis plicul.
„V-ati iubit prea mult pe mine si prea putin una pe cealalta. Poate dupa ce plec, veti intelege ca nu trebuie sa va pierdeti si voi. Mama, ea nu mi-a luat locul de langa tine. Iar tu, iubirea mea, nu o lasa singura. Este mai fragila decat a lasat vreodata sa se vada.”
Soacra mea a inceput sa planga.
Nu discret, nu in tacere.
A plans asa cum plange un om care a tinut prea multa durere in el.
Am luat-o in brate.
La inceput a ramas nemiscata. Apoi si-a pus capul pe umarul meu si m-a strans cu o forta pe care nu credeam ca o mai are.
In seara aceea am stat pana dimineata si am citit scrisorile lui Mihai.
Am vorbit pentru prima data fara reprosuri.
Mi-a povestit cum il crescuse singura, cum se temuse mereu ca il va pierde si cum, din frica, ajunsese sa raneasca exact oamenii pe care voia sa ii tina aproape.
Eu i-am spus cat de mult m-au durut cuvintele ei.
Nu a incercat sa se apere.
„Stiu”, mi-a spus. „Si imi pare rau ca am inteles prea tarziu.”
Nu am uitat totul intr-o singura noapte. Iertarea nu functioneaza asa.
Dar aceea a fost prima caramida dintr-o relatie pe care niciuna dintre noi nu credea ca o poate construi.
Au trecut patru ani de atunci.
Soacra mea locuieste acum la cateva strazi distanta de mine. Vine duminica la masa. Uneori gatim impreuna si inca imi spune ca pun prea putina sare.
Dar acum zambeste cand o spune.
In fiecare an, de ziua lui Mihai, deschidem cutia din lemn si citim cate o scrisoare.
Ultima scrisoare nu am citit-o niciodata.
Pe plic scrie:
„Deschideti-o atunci cand veti simti ca ati devenit o familie.”
Anul acesta, soacra mea a luat plicul in mana si m-a intrebat:
„Crezi ca a venit timpul?”
Am privit-o.
Femeia care ani la rand ma facuse sa simt ca nu am loc langa fiul ei devenise omul care imi pastrase vie cea mai importanta parte din trecut.
I-am strans mana.
„Da”, i-am spus. „Cred ca acum suntem pregatite.”
