Roxana
După înmormântare, Elena credea că nu mai are ce să o surprindă. La o lună, în fața ușii, a apărut un buchet de garoafe albe, fără expeditor. Apoi altul, și altul, an după an, mereu pe 14. Abia în a 144-a lună a aflat cine plătise pentru fiecare dintre ele — și de ce alesese exact ziua aceea.
Elena Rusu are astăzi 71 de ani și locuiește în același apartament de la etajul trei dintr-un bloc din Bacău, în care s-a mutat în 1979, la o săptămână după nuntă. Soțul ei, Mihai, a murit într-o dimineață de februarie, la 58 de ani, după un infarct care nu a dat niciun semn înainte.
„Ne certasem în seara dinainte pentru o prostie. Cred că era vorba despre un bec ars pe hol”, își amintește ea. „Ăsta e lucrul pe care nu-l poți explica nimănui: că ultimul lucru pe care i l-am spus omului cu care am trăit 29 de ani a fost despre un bec.”
Primul buchet a apărut la exact o lună
La 14 martie, la fix o lună de la moartea lui Mihai, cineva a sunat la interfon. Elena a coborât și a găsit un tânăr cu un buchet de garoafe albe și un bilet cu un singur rând, scris de mână: „Pentru Elena.”
L-a întrebat de la cine. Băiatul i-a spus doar că e o comandă plătită și că nu are voie să dea alte detalii. Elena a crezut că e o greșeală. A urcat cu florile în casă, le-a pus într-o vază și le-a privit trei zile fără să înțeleagă nimic.
Pe 14 aprilie a venit al doilea buchet. Pe 14 mai, al treilea.
Din luna a patra a încetat să mai întrebe. Devenise, spune ea, „singurul lucru sigur din calendarul meu”. Erau ani în care nu avea niciun motiv de bucurie, dar avea 12 zile pe an în care știa că cineva se gândește la ea.
A încercat de trei ori să afle cine trimite florile
Nu s-a resemnat imediat. În primul an a mers la florărie și a insistat să afle numele. Vânzătoarea, o femeie de vârsta ei, i-a spus doar atât: „Doamnă, am promis. Vă rog să nu-mi cereți asta.”
A doua oară a întrebat-o pe cumnata ei, convinsă că e mâna familiei. Aceasta a jurat că nu știe nimic. A treia oară s-a gândit la un fost coleg de serviciu care îi făcuse cândva curte și, pentru câteva luni, a trăit cu o stare stânjenitoare, până când omul a murit și florile au continuat să vină.
După aceea a lăsat-o baltă. „Mi-am zis că sunt lucruri pe care le primești, nu pe care le meriți. Și că, dacă întreb prea mult, s-ar putea să se oprească.”
Ziua în care florile nu au mai venit
Pe 14 februarie 2024, la 12 ani de la moartea lui Mihai, nu a sunat nimeni la interfon.
Elena a stat toată ziua acasă. A doua zi la fel. A treia zi și-a pus haina și a mers pe jos până la florăria de pe strada mare, aceeași de unde plecase primul buchet.
Femeia de la tejghea era acum alta, mai tânără. Când Elena i-a spus numele și adresa, tânăra a intrat în spate și s-a întors cu un dosar subțire de carton, ținut cu elastic.
„Vă așteptam”, i-a spus. „Mama mi-a lăsat vorbă că, atunci când se termină comanda, dumneavoastră o să veniți.”
Ce scria în dosarul păstrat 12 ani
În dosar era un contract semnat în ianuarie 2012, cu o lună înainte ca Mihai să moară. Un abonament plătit integral, în avans, pentru 144 de buchete de garoafe albe, livrate pe 14 ale fiecărei luni, timp de 12 ani, la adresa lor.
Sub contract era o foaie ruptă dintr-un carnet, cu scrisul lui.
Mihai fusese la medic în decembrie. Aflase că are o problemă serioasă la inimă și că riscul e mare. Nu îi spusese nimic Elenei. În schimb, a luat toți banii pe care îi strânsese pentru o excursie în Grecia — visul ei de 20 de ani — și i-a dus la florărie.
Pe foaie scria, cu litere mari și stângace, așa cum scriu bărbații care nu au scris niciodată scrisori:
„Elena, dacă citești asta înseamnă că nu am mai apucat Grecia. Iartă-mă. Am ales 14, pentru că pe 14 iunie 1979 ai spus «da» în fața primăriei, deși plouase toată ziua și rochia ta era plină de noroi. Garoafe albe, pentru că alea aveai în mână atunci. Am plătit 12 ani, mai mult n-am putut. Dacă până atunci n-ai să mă mai ții minte, e în regulă. Dar cred că ai să mă ții. Mihai.”
Ce a spus femeia care a citit scrisoarea pe trotuar
Elena a ieșit din florărie cu foaia în mână și s-a oprit pe trotuar, lângă vitrină. A plâns acolo, în picioare, în fața oamenilor care treceau spre piață.
„Doisprezece ani m-am întrebat cine îmi trimite florile. Doisprezece ani am crezut că e un străin bun la suflet. Și tot timpul ăsta era el”, spune ea acum. „Bărbatul care nu-mi spunea niciodată «te iubesc» pentru că i se părea că sună a film.”
Astăzi, Elena cumpără singură un buchet de garoafe albe pe 14 ale fiecărei luni. Îl duce la cimitir, în drumul de la piață. Spune că nu e o obligație și nici un ritual trist.
„Am înțeles târziu ceva ce ar trebui să știe toată lumea din timp: dragostea adevărată nu se vede în vorbele mari, ci în lucrurile pe care cineva le face pentru tine când știe că nu va mai fi acolo să vadă cum reacționezi.”
Notă: Această poveste este o operă de ficțiune, inspirată din situații de viață reale. Numele, personajele și detaliile au fost modificate, iar orice asemănare cu persoane reale este întâmplătoare.
