Mirela Loșniță
Fiica mea și-a îndreptat spatele și a încercat să zâmbească.
— Mamă, nu spun că se va întâmpla ceva. Doar că trebuie să fim practici.
Am privit-o câteva secunde.
— „Să fim”? Cine?
A clipit.
— Eu și fratele meu. Suntem copiii tăi. Este firesc să știm ce intenționezi să faci cu apartamentul și economiile.
Aproape că am râs.
Cu zece ani înainte nu știau nici dacă aveam bani pentru medicamente. Acum, dintr-odată, îi interesa ce urma să se întâmple cu banii mei după ce nu voi mai fi.
Vorbiseră deja despre moștenirea mea
— Și fratele tău gândește la fel? am întrebat.
Privirea ei a spus tot.
— Am discutat puțin.
Am lăsat ceașca pe masă.
— Deci ați discutat despre moștenirea mea fără mine.
— Nu despre moștenire. Despre viitor.
— Al cui?
N-a mai răspuns.
După ce a plecat, am rămas lângă fereastră și mi-am amintit anii în care eu fusesem cea care aștepta.
Primul Crăciun după divorț îl petrecusem singură. Fiul meu alesese să meargă la tatăl lui, iar fiica mea promisese că va veni a doua zi.
N-a venit.
Când ajunsesem la spital cu o criză de tensiune, o vecină fusese cea care mă ajutase. Copiii știau.
Fiul meu îmi trimisese doar un mesaj:
„Ai grijă de tine, mamă.”
Când plecasem la muncă în străinătate, nimeni nu mă condusese la aeroport.
Acum însă aveau timp pentru cafea, prăjituri și discuții despre apartamentul meu.
„Nu vrem să crezi că ne interesează banii”
O săptămână mai târziu au venit împreună.
El cu o prăjitură.
Ea cu flori.
După câteva minute, fiul meu a spus:
— Mamă, nu vrem să crezi că ne interesează banii.
Am râs fără să vreau.
— Atunci nu mai vorbiți despre ei.
— Vrem doar să evităm problemele când nu vei mai fi.
— Ce probleme?
— Apartamentul, conturile, lucrurile tale.
M-am uitat la amândoi.
— Când tatăl vostru m-a părăsit, ați plecat și voi după el. Mi-ați spus să accept situația și să-mi continui viața.
Fiica mea și-a coborât ochii.
— Eram mai tineri.
— Aveai 32 de ani.
A tăcut.
— Iar fratele tău avea 35.
Fiul meu a încercat să se apere.
— Tata ne-a influențat.
— Posibil. Dar telefoanele voastre funcționau.
Am decis ce se va întâmpla cu banii mei
Trei zile mai târziu am mers la notar.
Nu ca să mă răzbun.
În anii în care copiii mei aproape dispăruseră din viața mea, alți oameni îmi fuseseră alături.
Vecina Mariana mă dusese la spital. O fostă colegă îmi aducea mâncare atunci când eram bolnavă. Începusem și să fac voluntariat pentru o asociație care sprijinea persoane în vârstă rămase singure.
Am decis să împart ceea ce aveam.
Copiii mei urmau să primească fiecare câte o parte.
Pentru nepoți am pus bani deoparte pentru studii.
O parte importantă din economii urma să ajungă la asociație.
Apartamentul însă nu l-am trecut în testament.
L-am vândut.
Întrebarea care i-a dat de gol
Când au aflat, au venit imediat.
— Ai vândut apartamentul fără să ne spui?! a întrebat fiica mea.
— Da. Era al meu.
— Și unde vei locui? întrebă fiul meu.
— Mi-am cumpărat unul mai mic, lângă parc. Are lift, balcon și este aproape de centrul medical.
Fiica mea a pus imediat întrebarea:
— Și diferența de bani?
Am privit-o.
Acolo era, de fapt, totul.
— Este pentru viața mea.
— Mamă, la 72 de ani cât crezi că…
S-a oprit.
Prea târziu.
— Cât cred că mai trăiesc?
A început să plângă.
Fiul meu și-a coborât privirea.
— Mamă… am greșit.
— Da.
— Mai putem repara?
M-am gândit înainte să răspund.
— Puteți încerca.
— Cum?
— Sunați-mă fără să vreți ceva. Veniți fără să întrebați de bani. Invitați-mă la zile de naștere înainte să vă intereseze testamentul. Începeți cu atât.
Au trecut aproape doi ani.
Fiul meu mă sună acum duminica. Fiica mea mă invită la masă. Uneori vin și nepoții.
Nu știu cât este vinovăție și cât este iubire adevărată.
Dar știu altceva.
Nu mai stau lângă fereastră așteptând să-și amintească de mine.
Testamentul meu este încă la notar.
Ei nu știu ce scrie acolo.
Și nici nu trebuie.
Pentru că la 72 de ani am înțeles ceva ce trebuia să învăț mult mai devreme:
copiii mei au dreptul la dragostea mea, dar nu au dreptul automat la tot ceea ce am construit în anii în care m-au lăsat singură.
Iar eu nu mă pregătesc să mor pentru ca lor să le fie mai simplu.
Mă pregătesc să trăiesc cât mai bine timpul care mi-a rămas.
