Miruna
Mă numesc Andrei, iar când am cunoscut-o pe Mara aveam amândoi 27 de ani. Știam încă de la început că era bolnavă, însă nu înțelesesem cât de gravă era situația. Mara suferea de o boală autoimună rară, iar starea ei s-a deteriorat treptat. Am rămas lângă ea la tratamente, consultații și internări și am cerut-o de mai multe ori de soție. De fiecare dată m-a refuzat, spunând că nu vrea să mă transforme într-un văduv și că se teme să nu-mi lase probleme financiare. Tocmai de aceea am rămas uluit când, cu o săptămână înaintea unei operații extrem de riscante, Mara m-a privit din patul de spital și mi-a cerut ea să ne căsătorim. Am acceptat. Șapte zile mai târziu, am pierdut-o. Abia după câteva săptămâni, când avocatul ei mi-a citit testamentul, am aflat adevăratul motiv pentru care femeia pe care o iubeam fusese atât de hotărâtă să devină soția mea înainte să moară.
Mara refuzase ani întregi să devină soția mea
Când am cunoscut-o pe Mara, boala ei părea ceva cu care vom învăța să trăim. Eram tineri, locuiam în București și aveam impresia aceea specifică vârstei că lucrurile cu adevărat cumplite li se întâmplă întotdeauna altora. Numai că lunile au trecut, tratamentele au devenit mai agresive, iar perioadele petrecute prin spitale au început să fie mai lungi decât cele în care puteam trăi normal. Eu am rămas lângă ea și, de fiecare dată când aduceam vorba despre căsătorie, primeam același răspuns.
— Andrei, nu vreau să te căsătorești cu mine pentru că sunt bolnavă, mi-a spus într-o seară.
— Nu vreau să mă căsătoresc cu boala ta. Vreau să mă căsătoresc cu tine.
A zâmbit, dar a dat din cap.
— Și dacă mor?
— Atunci voi fi lângă tine până la capăt.
— Exact asta mă sperie. Nu vreau să te las văduv la 30 de ani. Nu vreau să rămâi cu facturi, datorii și amintirea unui spital în locul unei căsnicii.
Nu reușeam să o conving. Așa că am încetat să insist. Pentru mine, o hârtie nu schimba faptul că o iubeam.
Apoi a venit operația.
Medicii ne-au explicat că intervenția era complicată și că existau riscuri serioase. Cu aproximativ o săptămână înainte, stăteam lângă patul Marei când m-a prins de mână.
— Andrei?
— Da?
— Vreau să te căsătorești cu mine.
Am crezut că nu auzisem bine.
— Poftim?
A zâmbit.
— Ai cerut asta de atâtea ori și acum, când spun da, mă pui să repet?
— Mara, vorbești serios?
Privirea ei s-a schimbat.
— S-ar putea să nu ies din operația asta. Dacă se întâmplă asta, vreau să mor ca soția ta. Nu ca iubita ta.
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
— O să ieși.
— Promite-mi că nu transformăm momentul ăsta într-o discuție despre ce se poate întâmpla. Vreau doar să spui da.
Am sărutat-o pe frunte.
— Da.
Nunta noastră a avut loc în spital.
Au venit părinții noștri și câțiva prieteni. Câteva asistente și doi medici care o îngrijiseră în ultimii ani au rămas și ei pentru ceremonie.
Nu am avut restaurant, sute de invitați sau primul dans.
Mara stătea în pat, într-o rochie albă simplă pe care mama ei reușise să o adapteze astfel încât să o poată purta peste dispozitivele medicale.
Când i-am pus verigheta pe deget, a început să plângă.
— De ce plângi? am întrebat-o.
— Pentru că ai câștigat.
— Ce?
— M-ai cerut de atâtea ori. Până la urmă ai câștigat.
— Tehnic, tu m-ai cerut pe mine.
A început să râdă.
Aceea a fost ultima dată când am auzit-o râzând cu adevărat.
O săptămână mai târziu, Mara a intrat în sala de operație purtând verigheta.
Nu s-a mai întors la mine.
Avocatul mi-a spus că testamentul explica nunta noastră
Următoarele săptămâni sunt aproape șterse din memoria mea. Mă trezeam dimineața și, pentru câteva secunde, uitam că murise. Apoi întindeam mâna spre partea ei de pat și realitatea revenea.
Într-o după-amiază, telefonul a sunat.
Era un număr pe care nu îl aveam salvat.
— Domnul Andrei Popescu?
— Da.
— Mă numesc Mihai Dumitrescu. Am fost avocatul Marei și al familiei sale. Trebuie să discutăm despre testament.
Cuvântul „testament” mi s-a părut absurd.
Mara avea 29 de ani.
Testamentele erau, în mintea mea, pentru oameni bătrâni.
— Nu știam că are unul.
— L-a întocmit cu ceva timp înainte de operație.
Eram în bucătărie. Aveam în mână un pachet de tăiței instant pe care nici măcar nu mai aveam energia să-i gătesc.
Avocatul a tăcut câteva secunde.
— Cred că ar trebui să vă așezați.
M-am așezat pe marginea unui scaun.
Am încercat să glumesc.
— Când un avocat îți spune să te așezi înainte să citească testamentul soției tale moarte, presupun că te așezi.
Nu a râs.
Am auzit foile mișcându-se.
Apoi a spus:
— Acum înțeleg de ce a insistat să vă căsătoriți.
Mi s-a strâns stomacul.
— Ce vreți să spuneți?
— O să vă citesc exact partea relevantă.
A făcut o pauză.
— „Lui Andrei, soțul meu, îi las apartamentul din București primit de la bunica mea, precum și toate economiile personale aflate în contul menționat în anexă.”
Am rămas nemișcat.
— Ce apartament?
Avocatul a continuat.
— Nu știați?
— Nu.
Mara îmi spusese cândva că bunica ei avusese o proprietate, dar nu discutaserăm niciodată serios despre asta.
— Apartamentul este achitat integral, mi-a explicat avocatul. Iar economiile sunt considerabile.
Am închis ochii.
— Nu vreau banii ei.
— Domnule Popescu…
— Nu pentru asta m-am căsătorit cu ea.
— Știu. Știa și ea.
Apoi a continuat să citească.
„Andrei va încerca probabil să refuze. Îl cunosc. De aceea vreau să fie foarte clar: nu îi las aceste lucruri pentru că mi-a devenit soț în ultima săptămână. I le las pentru că a fost familia mea cu mult înainte să existe un certificat care să confirme asta.”
Am început să plâng.
Avocatul a continuat.
„Ani întregi am refuzat să mă căsătoresc cu el pentru că mi-a fost teamă că moartea mea îl va lăsa cu datorii. Când am aflat că lucrurile pot fi aranjate legal astfel încât să nu preia obligațiile de care mă temeam și că pot să-i las în siguranță ceea ce este al meu, am înțeles că frica mea nu mai avea niciun rost.”
Atunci am înțeles.
Mara nu se răzgândise brusc.
Își pregătise plecarea.
Ultima scrisoare a Marei mi-a arătat ce voia cu adevărat să fac
Avocatul mi-a spus că mai exista ceva. Un plic pe care Mara îl lăsase special pentru mine. Câteva zile mai târziu, m-am dus la cabinet și l-am primit. Pe față scria simplu: „Pentru soțul meu.”
Am stat aproape o oră în mașină înainte să am curajul să-l deschid.
„Dragul meu Andrei,
Dacă citești asta, înseamnă că pentru prima dată în relația noastră am avut dreptate într-o ceartă importantă. Nu-mi place deloc.
Știu că probabil ești furios că nu ți-am spus despre apartament și bani. Știu și că primul tău instinct va fi să spui că nu vrei nimic.
Te rog să nu faci asta.
Nu sunt o recompensă pentru că ai stat lângă mine. Iubirea nu se plătește.
Vreau doar să ai șansa să trăiești.”
M-am oprit din citit.
Lacrimile cădeau pe hârtie.
Am continuat.
„Ai petrecut ani întregi în săli de așteptare. Ai renunțat la vacanțe. Ai lipsit de la serviciu ca să mă duci la tratamente. Ai dormit pe scaune lângă patul meu și ai mâncat sandvișuri de la automat pentru că nu voiai să mă lași singură.
Nu vreau ca următorii ani ai vieții tale să fie tot despre boala mea.
Vinde apartamentul dacă vrei. Locuiește acolo. Călătorește. Deschide afacerea despre care vorbeai înainte ca viața noastră să devină o succesiune de spitale.
Dar fă ceva pentru tine.”
Ultimele rânduri au fost cele care m-au distrus.
„Și te rog să nu transformi faptul că ai fost soțul meu timp de o săptămână într-o condamnare pe viață.
Iubește din nou.
Nu imediat. Nu pentru că trebuie. Dar dacă într-o zi apare cineva care te face să râzi, nu te simți vinovat.
Eu am primit de la tine mai multă iubire decât primesc unii oameni într-o viață întreagă.
Acum vreau să trăiești și partea mea.
Cu dragoste,
soția ta, Mara.
P.S. Știu că încă îmi spui «Măriuca» atunci când vorbești singur cu mine. Poți continua.”
Am stat în mașină până s-a întunecat.
În lunile următoare nu am vândut apartamentul.
M-am mutat acolo.
Nu pentru valoarea lui, ci pentru că avea un balcon mic despre care Mara îmi povestise cândva. Bunica ei crescuse mușcate acolo, iar Mara petrecuse multe veri din copilărie în acel apartament.
Cu o parte din bani am făcut ceva despre care vorbisem cu ea cu ani înainte.
Am deschis un mic atelier de mobilier.
Prima lună a fost dezastruoasă.
A doua nu a fost cu mult mai bună.
Dar treptat lucrurile au început să funcționeze.
În atelier am păstrat o fotografie de la nunta noastră.
Mara este în pat, slabă și obosită, dar zâmbește.
Eu stau lângă ea.
Uneori clienții întreabă:
— Soția dumneavoastră?
Mult timp mi-a fost imposibil să răspund fără să mi se rupă vocea.
Acum spun:
— Da. Soția mea.
Au trecut câțiva ani.
Într-o zi, mama Marei a venit la atelier. Am stat împreună la cafea, iar înainte să plece m-a întrebat:
— Știi de ce a vrut atât de mult nunta?
— Pentru testament.
A dat din cap.
— Nu numai.
— Atunci?
A zâmbit.
— În noaptea înainte să te ceară, m-a sunat. Mi-a spus: „Mamă, toată viața am încercat să-l protejez pe Andrei de ziua în care voi muri. Mi-am dat seama că am uitat să mă întreb ce vreau eu înainte să mor.”
Am rămas tăcut.
— Și ce voia?
Mama ei avea lacrimi în ochi.
— Să fie soția ta. Măcar pentru o zi.
Atunci am înțeles ultima parte a poveștii.
Testamentul explicase de ce Mara nu se mai temea de căsătorie.
Dar nu testamentul fusese motivul pentru care mă ceruse.
Motivul eram noi.
Mara petrecuse ani întregi încercând să mă protejeze de viitor. În ultima săptămână din viața ei decisese, pentru prima dată, să nu mai trăiască în funcție de ceea ce urma să piardă.
A vrut să aibă ceva înainte să plece.
O verighetă.
O fotografie.
O săptămână în care să-mi spună „soțul meu”.
Și un testament prin care încerca să-mi transmită același lucru pe care eu îi promisesem ani întregi, fără să știu că într-o zi voi avea nevoie să-l aud chiar eu:
— Viața ta nu se termină odată cu a mea.
