Ana Sasu
Fiica mea, Mara, terminase ultima rundă de chimioterapie cu doar unsprezece zile înainte.
Avea opt ani.
Își pierduse părul.
Slăbise mult.
Iar ziua ei de naștere și-o petrecuse într-un salon de spital, conectată la perfuzie, deși de aproape un an îmi spunea că vrea să meargă într-un parc de distracții.
Când oncologul ne-a spus, în sfârșit, că pentru moment tratamentul se încheiase și urma perioada de monitorizare, eu am început să plâng.
Mara a rămas tăcută.
Apoi m-a întrebat:
— Mami, acum putem merge undeva cu piscină?
Atât.
Nu a cerut jucării.
Nu a cerut o petrecere.
Nu a cerut nimic scump.
Voia doar să înoate.
Să stea la soare.
Să mănânce ceva rece.
Să fie, pentru câteva ore, „ca un copil normal”.
Am rezervat chiar în acea după-amiază două nopți la un complex aflat la aproximativ o oră de București.
Nu era cea mai luxoasă vacanță din lume.
Dar pentru noi era enorm.
Primul lucru pe care l-a făcut a fost să caute piscina
Când am ajuns, Mara a fugit la fereastra camerei.
— Mami, se vede piscina!
M-am apropiat.
Era mare, cu apă limpede, șezlonguri albe și umbrele.
Mara a zâmbit.
Nu o mai văzusem zâmbind așa de mult timp.
La recepție ni s-a spus că anumite șezlonguri puteau fi rezervate din seara precedentă.
Primeam prosoape speciale.
Pe etichetă era scris numărul camerei.
Personalul le fixa de șezlongurile alese.
Am mers împreună.
Mara a ales două locuri aproape de piscină.
— Aici.
— De ce aici?
— Ca să văd apa.
Am râs.
— Bine. Aici rămânem.
În dimineața următoare s-a trezit înaintea mea.
Avea deja costumul de baie pe ea.
— Tu de când ești trează?
— De mult.
— Cât de mult?
— Destul.
Am coborât.
Prosoapele noastre erau acolo.
Numărul camerei era vizibil.
Totul era exact cum fusese stabilit.
După câteva minute, Mara a vrut un smoothie.
— Cu căpșuni?
— Multă căpșună.
Am mers până la bar.
Nu am lipsit mai mult de cincisprezece minute.
Când ne-am întors, șezlongurile erau ocupate
O femeie stătea întinsă pe unul dintre ele.
Purta un costum de baie elegant, ochelari mari de soare și avea părul perfect aranjat.
Pe șezlongul de lângă ea era un bărbat care se uita la telefon.
La început am crezut că era o greșeală.
Apoi Mara m-a tras ușor de mână.
— Mami, acolo erau lucrurile noastre.
M-am uitat după prosoape.
Nu erau nicăieri.
Le-am găsit într-un coș de gunoi aflat la câțiva metri.
Am simțit cum mi se urcă sângele în obraji.
M-am apropiat de femeie.
— Bună ziua. Îmi pare rău, dar acestea sunt șezlongurile noastre.
Nici măcar nu s-a uitat la mine.
— Nu era nimeni aici.
— Am fost până la bar.
— Atunci ați plecat.
— Sunt rezervate. Prosoapele aveau numărul camerei.
A ridicat din umeri.
— Nu mă interesează.
Am respirat adânc.
— Dumneavoastră ne-ați aruncat prosoapele?
A dat jos ochelarii.
— Le-am mutat.
— Sunt în coșul de gunoi.
A zâmbit.
— Atunci probabil acolo le-am mutat.
Bărbatul de lângă ea continua să se uite la telefon.
Mara stătea în spatele meu.
Tăcea.
Apoi femeia s-a uitat la fiica mea
A observat imediat că Mara nu avea păr.
I-a văzut brațele subțiri.
Brățara de spital încă era la încheietura ei.
Mara refuzase să o scoată.
Spunea că o va păstra până când va simți că totul s-a terminat cu adevărat.
Femeia a privit-o din cap până în picioare.
Apoi a făcut o grimasă.
— Sincer, poate ar trebui să mergeți într-un loc mai… potrivit.
Am simțit că îmi îngheață sângele.
— Poftim?
Nu a repetat.
Nici nu era nevoie.
Știam exact ce voia să spună.
Voiam să-i răspund.
Voiam să-i spun prin ce trecuse copilul meu.
Câte luni dormisem în spitale.
Câte zile nu putuse să mănânce.
De câte ori mă întrebase dacă va fi bine.
Dar Mara m-a prins de mână.
— Mami…
Ochii îi erau umezi.
Atunci am înțeles.
Dacă începeam o ceartă, femeia aceea urma să-i strice și mai mult ziua.
Am luat prosoapele din coș.
— Hai.
Ne-am mutat în spatele piscinei
Am găsit două șezlonguri libere.
Nu erau la fel de aproape de apă.
Nu aveau nici umbrelă.
Un angajat a observat și ne-a adus una.
Mara s-a așezat.
Nu mai zâmbea.
— Mami?
— Da?
— Am făcut eu ceva?
Mi s-a strâns inima.
— Nu.
— Atunci de ce s-a uitat așa la mine?
M-am așezat lângă ea.
— Pentru că unii oameni nu știu să se poarte.
— Din cauza părului?
Nu voiam să o mint.
— Poate.
Mara și-a atins capul.
— O să crească.
— Știu.
— Doctorul a zis.
— Știu.
Am luat-o în brațe.
— Dar chiar dacă nu ar crește, tot n-ar avea nimeni dreptul să te facă să te simți prost.
A rămas tăcută.
Apoi s-a uitat la apă.
— Pot să intru?
Am zâmbit.
— Pentru asta am venit.
Am ajutat-o să intre.
Când a început să se joace, expresia ei s-a schimbat.
După câteva minute, râdea.
Asta era tot ce voiam.
Un angajat ne observase
În timp ce Mara era în apă, am văzut un bărbat în tricoul complexului.
Stătea la câțiva metri.
Se uita spre femeia care ne ocupase locurile.
Apoi spre mine.
Când privirile ni s-au întâlnit, mi-a făcut discret cu ochiul.
Nu am înțeles de ce.
După aproximativ douăzeci de minute, a revenit.
De data aceasta ținea în mâini o cutie albastră.
S-a dus direct spre femeie.
— Mă scuzați, doamnă.
Ea și-a ridicat ochelarii.
— Da?
— Felicitări.
S-a ridicat imediat.
— Pentru ce?
Angajatul a zâmbit.
— Sunteți oaspetele cu numărul 500 cazat la noi în această săptămână.
Expresia femeii s-a schimbat instantaneu.
— Serios?
— Da. Avem un mic cadou.
I-a întins cutia.
Femeia a luat-o cu un zâmbet larg.
Bărbatul de lângă ea și-a lăsat telefonul.
Ea s-a uitat în jur.
Probabil voia să vadă dacă ceilalți observau.
Apoi a ridicat capacul.
Țipătul ei s-a auzit în toată zona piscinei.
În cutie nu era niciun premiu
Era unul dintre prosoapele noastre.
Împăturit frumos.
Deasupra se afla eticheta cu numărul camerei.
Lângă ea era o hârtie.
Femeia a luat-o.
A citit.
Fața i s-a înroșit.
— Ce înseamnă asta?!
Angajatul nu mai zâmbea.
— Acesta este prosopul pe care l-ați aruncat la gunoi după ce ați ocupat două șezlonguri rezervate.
— Glumiți?
— Nu.
— Mi-ați spus că am câștigat ceva!
— Ați câștigat atenția conducerii.
Câteva persoane din jur au început să se uite.
Femeia era furioasă.
— Vreau să vorbesc cu managerul!
Angajatul s-a dat puțin la o parte.
În spatele lui era un bărbat de aproximativ 50 de ani.
— Bună ziua. Eu sunt managerul.
Femeia a încremenit.
— Perfect! Explicați-i angajatului dumneavoastră că nu poate trata clienții așa!
Managerul a rămas calm.
— Tocmai comportamentul dumneavoastră față de ceilalți oaspeți este motivul pentru care sunt aici.
Femeia a încercat să nege
— Eu nu am făcut nimic.
Managerul a ridicat o tabletă.
— Avem camere de supraveghere în zona piscinei.
Atunci am văzut pentru prima dată nesiguranță pe chipul ei.
— Și?
— Pe înregistrare se vede cum scoateți prosoapele de pe șezlonguri și le aruncați în coș.
Bărbatul de lângă ea și-a ridicat privirea.
— Ai făcut asta?
Ea s-a întors spre el.
— Nu începe.
Managerul a continuat:
— De asemenea, un angajat a auzit discuția cu doamna și cu fetița.
Femeia s-a uitat spre noi.
Pentru prima dată părea jenată.
— Nu am spus nimic atât de grav.
Managerul a răspuns:
— Nu discutăm gravitatea. Discutăm respectarea regulamentului și comportamentul față de ceilalți clienți.
— Sunt clientă plătitoare!
— Și ele sunt.
A arătat spre mine și Mara.
Femeia a tăcut.
— În plus, șezlongurile respective erau rezervate și marcate clar.
— Dar nu era nimeni acolo!
— Regulamentul permite absențe de până la treizeci de minute.
Acolo nu mai avea ce spune.
Atunci managerul a luat o decizie
— Va trebui să eliberați șezlongurile.
Femeia a râs ironic.
— Bine. Ne mutăm.
— Nu doar atât.
Ea s-a oprit.
— Comportamentul dumneavoastră a încălcat regulamentul complexului. Veți primi avertisment oficial, iar accesul în zona VIP a piscinei este suspendat pentru restul sejurului.
— Poftim?!
— Ați auzit.
Bărbatul de lângă ea și-a trecut mâna peste față.
— Hai să plecăm.
— Nu plec nicăieri.
— Te rog.
— Este ridicol!
Managerul a rămas calm.
— Puteți discuta la recepție dacă doriți.
Apoi s-a întors spre mine.
— Doamnă, vă rog să mă urmați.
M-am speriat.
— De ce?
— Pentru că șezlongurile dumneavoastră vă așteaptă.
Mara ieșise din piscină.
Am luat-o de mână.
Personalul ne pregătise locurile din nou
Prosoapele noastre fuseseră schimbate.
Pe masă erau două băuturi.
Pentru Mara era un smoothie de căpșuni.
— Este pentru mine?
Managerul a zâmbit.
— Pentru tine.
— Gratis?
— Gratis.
Mara s-a uitat la mine.
— Mami, pot?
Am râs.
— Da.
A băut o gură.
Apoi a zâmbit.
Managerul m-a tras puțin deoparte.
— Îmi pare foarte rău pentru ce s-a întâmplat.
— Nu este vina dumneavoastră.
— Totuși. Unul dintre colegii mei a observat situația, dar nu a intervenit suficient de repede.
— Nu vreau probleme.
— Nici noi. Vrem doar ca fetița dumneavoastră să se bucure de zi.
Apoi s-a uitat spre Mara.
— Am înțeles că este o zi importantă pentru ea.
Nu știam cine îi spusese.
Probabil angajatul care ne adusese umbrela observase brățara de spital.
Am dat din cap.
— A terminat tratamentul acum unsprezece zile.
Managerul a tăcut o secundă.
— Atunci chiar trebuie să sărbătorim.
După-amiaza a devenit cu totul altfel
Nu am cerut nimic.
Dar personalul a făcut totul să pară special.
Mara a primit o înghețată.
Un colac roz pentru piscină.
Și un mic prosop pe care era brodat numele complexului.
— Îl pot lua acasă?
— Normal, i-a spus angajatul.
Ea l-a strâns la piept.
— Este al meu?
— Al tău.
Pentru un copil care trecuse prin luni de spital, gesturile acestea însemnau enorm.
Mara a înotat până când a obosit.
Apoi s-a întins pe șezlong.
— Mami?
— Da?
— Azi este o zi bună.
Am simțit un nod în gât.
— Da.
— Foarte bună.
M-am întors puțin ca să nu mă vadă plângând.
Femeia s-a întors înainte să plecăm
Spre surprinderea mea, în jurul orei 17:00 a apărut din nou.
Era singură.
Nu mai purta ochelarii.
S-a apropiat încet.
Prima mea reacție a fost să mă ridic.
— Pot să vorbesc cu dumneavoastră?
Nu mi-a plăcut tonul.
Dar nu părea agresivă.
— Spuneți.
S-a uitat spre Mara, care dormea pe șezlong.
— Vreau să-mi cer scuze.
Am rămas tăcută.
— Ce am făcut a fost urât.
— Da.
S-a înroșit.
— Știu.
A privit spre podea.
— Nu știam prin ce trece.
Atunci am răspuns:
— Nu trebuia să știți.
S-a uitat la mine.
— Poftim?
— Nu trebuia să știți că este bolnavă ca să vă purtați frumos cu ea.
Nu a spus nimic.
— Nici dacă ar fi fost perfect sănătoasă nu aveați dreptul să-i aruncați lucrurile la gunoi și să îi spuneți să meargă într-un loc „mai potrivit”.
A dat din cap.
— Aveți dreptate.
Nu mă așteptam.
— Prietenul meu a plecat.
— Îmi pare rău.
— Nu trebuie. Mi-a spus că este sătul de felul în care mă port cu oamenii.
A făcut o pauză.
— Cred că astăzi am primit lecția pe care o meritam.
Nu știam dacă să o cred.
Dar nici nu simțeam nevoia să o pedepsesc mai mult.
— Sper să vă folosească.
A dat din cap.
— Și eu.
Apoi s-a uitat spre Mara.
— Îi puteți spune că îmi pare rău?
Am privit-o.
— Cred că ar fi mai bine să o lăsăm să uite episodul.
A înțeles.
— Da.
Și a plecat.
Seara, Mara m-a întrebat ceva
Eram în cameră.
Îi uscam părul care abia începuse să crească fin pe cap.
Mara se privea în oglindă.
— Mami?
— Da?
— Femeia aia a plecat?
— Da.
— De ce?
Am ezitat.
— Pentru că și-a dat seama că nu s-a purtat frumos.
Mara s-a gândit.
— Și-a cerut scuze?
— Da.
— Atunci e bine.
Am rămas surprinsă.
— Atât?
— Da.
— Nu ești supărată?
— Puțin.
Apoi a ridicat din umeri.
— Dar azi am înotat.
Pentru ea, asta conta.
Nu femeia.
Nu șezlongurile.
Nu prosoapele.
Ci faptul că intrase în apă.
Că râsese.
Că avusese o zi obișnuită.
A doua zi ne aștepta încă o surpriză
Când am coborât la micul dejun, managerul ne-a găsit.
— Înainte să plecați, avem ceva pentru Mara.
— Nu trebuie.
— Știu.
I-a întins un plic.
Înăuntru era un voucher pentru un weekend.
Mara s-a uitat la mine.
— Ce este?
Managerul a zâmbit.
— Înseamnă că poți veni din nou.
Ochii i s-au mărit.
— La piscină?
— Da.
— Gratis?
— Da.
Mara a început să râdă.
— Mami!
Am încercat să refuz.
— Chiar nu este nevoie.
Managerul m-a oprit.
— Nu este despăgubire. Considerați-l un cadou pentru un copil care merită încă o zi bună.
Nu am mai putut spune nimic.
Am acceptat.
Ne-am întors după trei luni
Părul Marei crescuse puțin.
Analizele erau bune.
Încă aveam emoții înainte de fiecare control.
Probabil vom avea mult timp.
Dar medicii erau mulțumiți.
În weekendul în care ne-am întors la complex, Mara a fugit direct spre piscină.
— Mami, aceleași locuri!
Cele două șezlonguri erau libere.
Le-am luat.
De data aceasta nimeni nu ne-a aruncat prosoapele.
Nimeni nu ne-a spus că nu avem ce căuta acolo.
Mara a stat în apă aproape toată ziua.
La un moment dat, același angajat care adusese cutia albastră a trecut pe lângă noi.
A recunoscut-o.
— Hei, campioano!
Mara a zâmbit.
— Bună!
— Cum ești?
— Bine.
Apoi și-a scos pălăria.
— Uite! Îmi crește părul.
Bărbatul a zâmbit.
— Îți stă foarte bine.
Mara era încântată.
Astăzi, acel prosop este încă în camera ei
Nu cel aruncat la gunoi.
Prosopul mic primit de la complex.
Îl ține pe un raft.
Uneori îl ia când mergem la piscină.
A trecut ceva timp de la întâmplare.
Mara continuă controalele.
Părul i-a crescut.
A început din nou școala.
Se joacă.
Aleargă.
Și se ceartă cu mine când îi spun să își strângă lucrurile.
Adică face toate lucrurile pe care, în timpul tratamentului, aș fi dat orice să o văd făcându-le.
Din când în când îmi amintesc femeia de la piscină.
Nu cu furie.
Mai degrabă ca pe un contrast.
În aceeași zi am văzut cât de crud poate fi un străin și cât de bun poate fi altul.
Un om ne-a aruncat prosoapele la gunoi.
Alți oameni au făcut tot posibilul ca fiica mea să plece de acolo zâmbind.
Iar dacă există ceva ce am învățat în lunile acelea, este că uneori nu poți controla oamenii pe care îi întâlnești.
Dar poți controla ce alegi să păstrezi dintr-o zi.
Mara nu își amintește aproape deloc femeia.
Își amintește piscina.
Smoothie-ul de căpșuni.
Colacul roz.
Prosopul ei.
Și momentul în care a intrat prima dată în apă după ce terminase tratamentul.
Într-o seară, uitându-ne la fotografiile din acel weekend, am întrebat-o:
— Care a fost partea ta preferată?
M-am așteptat să spună piscina.
A răspuns:
— Că m-am simțit iar eu.
Am rămas fără cuvinte.
Apoi mi-am dat seama că tocmai asta încercasem să-i ofer.
Nu o vacanță.
Nu două șezlonguri.
Nu o lecție pentru o femeie nepoliticoasă.
Ci câteva ore în care Mara să nu fie „fetița bolnavă”.
Să fie pur și simplu Mara.
Și până la urmă, exact asta primise.
Din toate lucrurile petrecute în acea zi, acesta a fost singurul care a contat cu adevărat.
