Roxana
Avea 50 de ani, doi copii mari si un sot plecat de aproape sapte ani la munca in strainatate. In sat, lumea o stia drept o femeie linistita, care isi vedea de casa si de familie. Nimeni nu si-ar fi imaginat ca, intr-o singura dupa-amiaza, toata viata ei avea sa se schimbe.
Elena ramasese singura acasa de cand sotul ei, Marian, plecase la munca in Germania. La inceput vorbeau zilnic. Apoi, o data la doua zile. Mai tarziu, doar seara, cand unul dintre ei isi amintea sa sune.
Banii veneau regulat, ratele erau platite, casa fusese renovata, iar copiii isi facusera fiecare rostul lor. Din afara, totul parea in regula. Doar ca Elena incepuse sa simta ca traieste mai mult ca o administratora a casei decat ca o sotie.
Intr-o vara, la o nunta din oras, l-a cunoscut pe Kemal, un om de afaceri turc trecut de 55 de ani, care venise in Romania cu mai multi parteneri. Avea o firma de transport si, dupa cum povestea, afaceri in trei tari.
La inceput au schimbat doar cateva vorbe.
Dupa cateva zile, el i-a trimis un mesaj.
Apoi altul.
Elena a raspuns.
Discutiile au devenit tot mai lungi. Kemal ii vorbea despre Istanbul, despre restaurante pe malul Bosforului, despre calatorii si despre o viata in care, spunea el, „nu trebuie sa astepti pe nimeni”.
Pentru Elena, care de ani buni isi petrecea serile singura, atentia lui a cantarit mai mult decat ar fi vrut sa recunoasca.
Dupa cateva luni, lucrurile nu mai erau doar niste discutii pe telefon.
Kemal a venit din nou in Romania si cei doi s-au intalnit de mai multe ori. Intr-o seara, el i-ar fi spus direct:
„Vino cu mine. Nu-ti promit povesti. Iti promit doar ca nu mai stai singura.”
Elena a inceput sa se gandeasca serios.
Problema era Marian.
Sotul ei nu banuia nimic. In fiecare luna trimitea bani acasa si ii spunea ca mai are nevoie de „inca un an” ca sa stranga suficient pentru a se intoarce definitiv.
Numai ca acel „inca un an” se repeta de aproape patru ani.
Intr-o joi dimineata, Elena a luat decizia.
A scos doua valize din debara si a inceput sa puna in ele haine, acte si cateva lucruri personale. Planul era simplu: Kemal urma sa vina dupa ea cu masina, iar pana seara cei doi aveau sa plece spre Bucuresti. De acolo, sustinea el, urma sa inceapa noua ei viata.
Elena nu se astepta insa la un singur lucru.
La soacra ei.
Femeia, in varsta de 74 de ani, locuia la cateva strazi distanta si obisnuia sa vina fara sa anunte.
Cand a intrat in casa, a vazut valizele asezate langa usa.
„Unde pleci?”
Elena a incremenit.
„La copii”, ar fi raspuns ea.
Soacra s-a uitat la valize, apoi la hainele lipsa din dulap.
„Cu doua valize?”
In acel moment, telefonul Elenei a vibrat pe masa.
Pe ecran a aparut un mesaj.
„Am ajuns. Sunt la colt.”
Soacra a vazut numele.
Kemal.
A urmat o discutie care, potrivit celor apropiati familiei, s-ar fi auzit pana in curte.
„Fiul meu munceste de sapte ani pentru casa asta si tu pleci cu altul?”
Elena nu a mai negat.
„Fiul tau munceste de sapte ani. Dar eu traiesc singura de sapte ani”, i-ar fi raspuns.
Soacra a pus imediat mana pe telefon si l-a sunat pe Marian.
Elena a incercat sa o opreasca, dar era prea tarziu.
Sotul a raspuns din Germania.
Primele secunde au fost linistite.
Apoi nimeni nu a mai stiut ce sa spuna.
Marian ar fi crezut initial ca este o gluma. Cand Elena i-a confirmat ca vrea sa plece, barbatul a ramas cateva momente fara replica.
„Pentru cine am muncit eu aici?”, ar fi intrebat el.
Elena i-a raspuns simplu:
„Pentru casa. Numai ca eu aveam nevoie si de un sot.”
Pana la urma, Elena a plecat.
Soacra a ramas in poarta, iar Kemal o astepta intr-o masina neagra, parcata la capatul strazii.
Povestea a impartit imediat familia in doua.
Unii spun ca femeia nu avea dreptul sa isi abandoneze sotul dupa atatia ani.
Altii spun ca Marian uitase ca o familie nu se tine doar cu bani trimisi lunar.
Cateva luni mai tarziu, Elena locuia in Istanbul.
Cel putin pentru o vreme, parea ca noua viata fusese exact asa cum si-o imaginase.
Doar ca povestile care incep cu o valiza pregatita pe ascuns nu se termina intotdeauna la fel de simplu cum incep.
