Ana Sasu
Mama mea se stinsese în urmă cu opt ani, iar în primii trei ani după moartea ei, tata nici măcar nu voise să audă despre posibilitatea de a cunoaște pe altcineva.
Îl chema Mihai Popescu, avea 68 de ani și fusese căsătorit cu mama mea, Elena, timp de aproape patruzeci de ani.
După ce a pierdut-o, ceva din el s-a schimbat.
Continua să meargă la serviciu până când s-a pensionat, își făcea cumpărăturile, își plătea facturile și venea la mine duminica, dar viața lui părea să fi rămas suspendată în ziua în care mama murise.
Apoi, într-o după-amiază, mi-a spus:
— Andreea, cred că aș putea să ies la o cafea cu cineva.
Aproape că am plâns de bucurie.
Nu pentru că voiam ca cineva să o înlocuiască pe mama. Nimeni nu putea face asta.
Voiam doar ca tata să nu mai fie singur.
Prima femeie se numea Mariana.
Au ieșit la cină.
Tata s-a întors acasă încântat.
— Este o femeie foarte plăcută, mi-a spus.
Dar Mariana nu l-a mai sunat.
Nici măcar nu i-a răspuns la mesaj.
A doua femeie a fost Daniela.
Aceeași poveste.
A treia, Carmen.
La fel.
Într-un an și jumătate, tata ieșise cu șase femei.
Și toate dispăruseră după prima întâlnire.
La început am crezut că era pur și simplu ghinion.
Apoi am observat un detaliu.
Toate întâlnirile aveau loc la același restaurant italian.
„La Toscana”.
Era un local vechi, aflat în cealaltă parte a Bucureștiului, unde părinții mei obișnuiau să meargă când eram copil.
— De ce le duci mereu acolo? l-am întrebat într-o zi.
Tata a ridicat din umeri.
— Îmi place mâncarea.
Nu m-a convins.
Tata avea restaurante italiene mult mai aproape de casă.
Dar n-am insistat.
Până la cea de-a șaptea femeie.
Se numea Adriana.
După întâlnire, tata m-a sunat.
— Cred că de data asta chiar a mers bine.
Părea fericit.
A doua zi dimineață, Adriana îi trimisese un mesaj scurt.
„Îmi pare rău, Mihai. Cred că este mai bine să nu ne mai vedem.”
Atât.
Atunci am decis să aflu ce se întâmpla.
Chelnerița l-a recunoscut imediat
Am mers singură la restaurant.
Era după-amiază și localul era aproape gol.
M-am apropiat de o chelneriță de aproximativ cincizeci de ani și i-am arătat fotografia tatălui meu.
— Îl cunoașteți?
Femeia s-a uitat la telefon.
Expresia i s-a schimbat imediat.
— Domnul Popescu.
— L-ați mai servit?
— De mai multe ori.
Am tras aer în piept.
— Atunci vă rog să-mi spuneți ceva. Ce le face tata femeilor pe care le aduce aici?
Chelnerița s-a uitat surprinsă la mine.
— Tatăl dumneavoastră? Nimic.
— Atunci de ce niciuna nu mai vrea să-l vadă după ce vine aici?
Femeia a tăcut.
Apoi s-a uitat spre bucătărie și și-a coborât vocea.
— Problema nu este ceea ce face tatăl dumneavoastră. Este ceea ce se întâmplă atunci când cer nota.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Ce se întâmplă?
— Veniți.
M-a condus spre un separeu din colț.
— Tatăl dumneavoastră rezervă mereu masa aceasta. Stă mereu pe scaunul din dreapta.
Pe peretele din spatele lui se afla o fotografie veche.
Sub ramă scria:
„Seara inaugurării – 1987.”
În fotografie erau zeci de oameni.
L-am găsit repede pe tata.
Avea treizeci și ceva de ani.
Mama era lângă el.
Am zâmbit involuntar.
Apoi am văzut-o.
Lângă ei era o altă femeie.
Chipul ei fusese zgâriat aproape complet.
— Cine este?
Chelnerița nu mi-a răspuns.
S-a aplecat sub banchetă și a desprins un plic lipit acolo.
Mi l-a întins.
Pe el scria:
„Pentru Andreea.”
Era scrisul tatălui meu.
— Cum a ajuns aici?
— Tatăl dumneavoastră pune câte un plic înainte de fiecare întâlnire.
— De ce?
— Nu știu.
Am întins mâna.
Atunci am auzit o voce în spatele meu.
— Te rog, nu-l deschide.
Am încremenit.
Era tata.
„Trebuia să-ți spun de mult”
M-am întors spre el.
Nu părea furios.
Părea obosit.
— Tată, ce faci aici?
— Mariana m-a sunat.
Chelnerița a ridicat mâna.
— Îmi pare rău, Mihai.
Tata a oftat.
— Nu-i nimic.
M-am uitat la plic.
— Ce este asta?
Tata s-a așezat.
Pentru prima dată după foarte mult timp, mi s-a părut bătrân.
— Ceva ce trebuia să-ți spun de mult.
— Atunci spune-mi acum.
A privit fotografia.
— O vezi pe femeia aceea?
Am dat din cap.
— O chema Sofia.
— Cine era?
Tata a zâmbit trist.
— Sora mamei tale.
Am rămas fără cuvinte.
Mama nu-mi spusese niciodată că avusese o soră.
— Mama avea o soră?
— Geamănă.
M-am așezat.
Tata a început să-mi povestească.
Elena și Sofia crescuseră împreună, dar erau foarte diferite. Mama fusese liniștită și precaută, în timp ce Sofia era impulsivă și dornică să plece din țară.
În 1988, Sofia emigrase.
În anii care au urmat, legătura dintre cele două surori se rupsese aproape complet după un conflict de familie.
Mama nu mai vorbise despre ea.
— De ce este zgâriată din fotografie?
— Bunicul tău a făcut asta după ce Sofia a plecat. Era furios.
— Și plicurile?
Tata și-a împreunat mâinile.
— După ce mama ta a murit, am găsit o scrisoare.
— De la Sofia?
— Da.
Sofia îi scrisese mamei cu puțin timp înainte să moară.
Voia să se împace cu ea.
Mai mult decât atât, îi spusese că avea o fiică.
O verișoară despre care eu nu știam nimic.
— Unde este acum?
Tata m-a privit.
— În Italia.
Nu înțelegeam legătura cu întâlnirile lui.
— Și femeile pe care le aduceai aici?
Tata a zâmbit amar.
— Aici începe partea în care am fost un prost.
Adevărul despre cele șapte întâlniri
După moartea mamei, tata se simțise vinovat numai la gândul că ar putea iubi din nou.
Când începuse să accepte întâlniri, alesese „La Toscana” tocmai pentru că acolo o cunoscuse pe mama.
La finalul fiecărei cine, când venea nota, tata făcea același lucru.
Scotea fotografia mamei din portofel.
Și începea să vorbească despre ea.
Nu câteva minute.
Uneori aproape o oră.
Le povestea femeilor cât de mult o iubise, cum murise și cât de vinovat se simțea că se afla la masă cu altcineva.
Apoi le arăta fotografia de pe perete.
Și le spunea despre scrisoarea Sofiei.
— Practic, le spuneai la prima întâlnire că încă ești căsătorit cu mama în sufletul tău.
Tata a dat din cap.
— Cred că da.
— Și te mirai că nu te mai sunau?
Pentru prima dată, a râs.
— Când o spui așa, sună destul de clar.
Chelnerița a intervenit:
— Niciuna nu a plecat pentru că domnul Mihai ar fi făcut ceva urât. Unele chiar mi-au spus că este un om minunat. Dar toate au simțit același lucru.
— Ce?
— Că nu era pregătit.
M-am uitat la tata.
— Atunci de ce plicurile pentru mine?
Zâmbetul i-a dispărut.
— Pentru că la fiecare întâlnire îmi spuneam că, dacă voi reuși să merg mai departe, îți voi spune și adevărul despre Sofia.
— Și dacă nu?
— Luam plicul și îl înlocuiam înainte de următoarea întâlnire.
Am desfăcut încet plicul.
De data aceasta tata nu m-a oprit.
Înăuntru era un număr de telefon.
Și un nume.
Ioana.
— Verișoara mea?
— Da.
Sub număr era o propoziție.
„Te caută de aproape doi ani, dar nu am avut curajul să-ți spun.”
M-am uitat la tata.
— De ce?
— Pentru că mi-era teamă că te vei supăra că eu și mama ta am ținut ascunsă povestea asta.
Nu eram supărată.
Eram tristă pentru toți anii pierduți.
Am sunat-o chiar în seara aceea
Am ieșit din restaurant și am rămas câteva minute în mașină.
Apoi am format numărul.
A răspuns o femeie.
— Alo?
Am simțit că mi se usucă gura.
— Bună. Sunt Andreea Popescu.
A urmat o tăcere.
Apoi am auzit-o plângând.
— În sfârșit.
Acestea au fost primele cuvinte pe care mi le-a spus verișoara mea.
Am vorbit aproape trei ore.
Sofia murise cu doi ani înainte, dar îi povestise fiicei sale totul despre mama.
Ioana avea fotografii, scrisori și chiar câteva înregistrări vechi cu cele două surori.
O lună mai târziu a venit în România.
Ne-am întâlnit, bineînțeles, la „La Toscana”.
Pentru prima dată, tata nu a rezervat masa din colț.
Am stat lângă fereastră.
Ioana adusese o fotografie cu Sofia.
Când proprietarul restaurantului a aflat povestea, a făcut ceva ce nu voi uita niciodată.
A scos fotografia din 1987 de pe perete și a dus-o la restaurat.
Chipul Sofiei nu mai putea fi recuperat complet, dar Ioana avea o copie a aceleiași fotografii.
După câteva săptămâni, în restaurant a apărut o fotografie nouă.
Mama.
Sofia.
Tata.
Toți trei zâmbind.
Fără zgârieturi.
Fără secrete.
Iar tata a mai avut o întâlnire
La câteva luni după toate acestea, l-am întrebat:
— Ai mai vorbit cu Adriana?
S-a înroșit.
— Puțin.
— Tată…
— Bine. Da.
Adriana fusese cea de-a șaptea femeie.
După ce aflase întreaga poveste, tata o sunase o singură dată.
Nu îi ceruse să-i mai dea o șansă.
Își ceruse doar scuze.
Îi spusese:
— Ai avut dreptate. Nu eram pregătit. Cred că acum încep să fiu.
Adriana îi răspunsese după două zile.
„Atunci poate ar trebui să bem o cafea. Dar în altă parte.”
Au ieșit la cafea.
Apoi din nou.
Și încă o dată.
Au trecut aproape doi ani de atunci.
Adriana nu încearcă să fie mama.
Tata nu îi cere asta.
Fotografia mamei este în continuare în sufrageria lui, iar în fiecare an, de ziua ei, mergem împreună la cimitir.
Dar acum, când vorbește despre Elena, tata zâmbește mai mult decât plânge.
Într-o duminică, l-am întrebat dacă mai merge la „La Toscana”.
— Sigur.
— La aceeași masă?
A râs.
— Niciodată.
Acum, când merge acolo cu Adriana, stau lângă fereastră.
Iar sub vechea banchetă din colț nu mai există niciun plic.
Ultimul este la mine acasă, într-un sertar.
Nu l-am aruncat.
Pentru că, într-un mod ciudat, acel plic mi-a dat două lucruri pe care nu mă așteptam să le primesc în aceeași zi.
O verișoară despre care nu știam că există.
Și pe tata înapoi.
Nu pe tata de dinainte să moară mama.
Pe acela nu îl vom mai avea niciodată.
Ci pe un om care a înțeles, după opt ani, că a merge mai departe nu înseamnă să uiți persoana pe care ai iubit-o.
Uneori înseamnă exact contrariul.
Înseamnă să păstrezi ceea ce a fost frumos, să repari ceea ce încă mai poate fi reparat și să-ți dai voie să deschizi ușa atunci când viața îți oferă, în sfârșit, un nou început.
