Georgescu Dragos
Diana s-a căsătorit cu Matei la puțin timp după ce acesta terminase școala militară. Erau tineri, îndrăgostiți și convinși că, indiferent unde îi va purta viața, vor reuși să rămână împreună.
Diana s-a căsătorit cu Matei imediat după ce el a terminat școala militară. Ani mai târziu, o veste neașteptată le-a schimbat familia pentru totdeauna
La început, totul părea o aventură. Mutările, orașele noi și perioadele în care Matei lipsea de acasă erau privite ca niște etape firești ale vieții pe care și-o aleseseră.
Cu timpul, însă, Diana a înțeles cât de multe sacrificii presupunea să fii soția unui militar.
Trebuia să se adapteze repede, să rezolve singură problemele casei și să accepte că uneori Matei nu putea fi lângă ea atunci când avea cea mai mare nevoie.
Au trecut anii, iar familia lor s-a mărit. Venirea pe lume a fiicei lor, Veronica, a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viața celor doi.
Fetița devenise centrul universului lor.
Diana credea că familia lor era completă.
Nu își imagina că, după atâția ani, viața avea să le pregătească o surpriză care urma să îi facă să o ia, într-un fel, de la început.
Vestea pe care Diana nu se mai aștepta să o primească
Totul a început într-o dimineață aparent obișnuită.
Diana se trezise obosită. În ultimele săptămâni observase câteva schimbări, însă nu le acordase prea multă atenție.
Avea multe lucruri de făcut.
Veronica avea nevoie de ajutor pentru școală, Matei era prins cu serviciul, iar casa părea să îi ofere în fiecare zi câte o nouă problemă de rezolvat.
Totuși, exista un gând pe care încerca să îl alunge.
În cele din urmă, și-a făcut curaj și a cumpărat un test de sarcină.
Când a văzut rezultatul, a rămas nemișcată.
Două linii.
S-a uitat din nou.
Apoi încă o dată.
Era însărcinată.
Pentru câteva secunde, nu a știut dacă să râdă sau să plângă.
Bucuria a venit prima.
Imediat după ea au apărut însă întrebările.
Cum aveau să se descurce?
Mai putea ea să înceapă din nou cu nopți nedormite, scutece, biberoane și toate grijile unui copil mic?
Matei lipsea mult.
Viața lor presupunea mutări și schimbări permanente.
Cheltuielile crescuseră și ele.
Diana și-a pus mâna pe abdomen și a rămas așa câteva minute.
Nu simțea încă nimic, desigur, dar simplul gând că acolo începea o nouă viață îi schimbase deja lumea.
În seara aceea, când Matei s-a întors acasă, ea îl aștepta.
— Trebuie să-ți spun ceva.
Bărbatul s-a oprit imediat.
După expresia soției lui, nu putea să își dea seama dacă urma o veste bună sau una rea.
Diana i-a întins testul.
Matei s-a uitat la el, apoi la ea.
Pentru o clipă nu a spus nimic.
Apoi chipul i s-a luminat.
A îmbrățișat-o atât de strâns încât Diana a început să râdă.
— Mai încet! Nu mă răsfăț chiar atât de ușor.
Matei însă era deja cu gândul departe.
Era convins că va fi băiat.
Îi povestea cum îl va învăța să joace fotbal, cum îl va lua la pescuit și cum de data aceasta va fi un tată mai liniștit, pentru că experiența îl schimbase.
Diana îl asculta zâmbind.
În interiorul ei, bucuria și teama continuau însă să se amestece.
Reacția fiicei lor i-a surprins
Mai rămânea o persoană căreia trebuiau să îi dea vestea.
Veronica.
Diana se temea puțin de reacția fetei.
Până atunci fusese singurul copil și primise toată atenția părinților. Un bebeluș urma să schimbe inevitabil echilibrul familiei.
Într-o seară, cei doi au chemat-o în sufragerie.
— Avem ceva să-ți spunem, a început Diana.
Veronica i-a privit suspicioasă.
— Ne mutăm iar?
Matei a râs.
— Nu.
Diana i-a luat mâna.
— O să ai un frățior sau o surioară.
Fata a rămas cu ochii mari.
— Serios?
Mama ei a dat din cap.
Veronica a început imediat să pună întrebări.
Când vine? Unde va dormi? Poate să aleagă ea numele? Va avea voie să îl țină în brațe?
În următoarele zile, entuziasmul ei a devenit molipsitor.
Își făcea temele la masa din sufragerie și, din când în când, ridica ochii spre mama sa.
— Dacă e băiat, îl învăț să deseneze.
După câteva minute se răzgândea.
— Dar dacă e fată, îi dau toate pixurile mele colorate.
Apoi se gândea mai bine.
— Nu. Îi cumpăr unele noi. Pe ale mele le-am folosit deja.
Diana zâmbea.
Teama că fiica ei ar putea deveni geloasă începea să dispară.
Veronica nu vedea copilul ca pe cineva care urma să îi ia locul.
Îl vedea deja ca pe un nou membru al familiei pe care trebuia să îl protejeze.
Bucuria era mare, dar Diana avea o teamă pe care nu putea să o ignore
Au urmat luni de pregătiri.
Burtica Dianei a început să crească, iar Veronica îi vorbea aproape în fiecare seară copilului.
Îi spunea povești inventate, îi cânta și îi explica lucruri despre familie.
Matei era fascinat.
De fiecare dată când era acasă, voia să știe dacă bebelușul se mișcase.
Uneori stătea minute întregi cu palma pe abdomenul soției, așteptând o lovitură.
În spatele acestor momente frumoase, Diana continua însă să aibă griji.
Într-o noapte nu a putut să doarmă.
Matei nu era acasă, iar Veronica dormea în camera alăturată.
Diana a deschis telefonul și a început să facă socoteli.
Chiria.
Mâncarea.
Facturile.
Hainele și lucrurile necesare pentru Veronica.
Cheltuielile lui Matei.
Apoi toate lucrurile de care urma să aibă nevoie bebelușul.
Salariul soțului era bun, însă viața devenise din ce în ce mai scumpă.
A respirat adânc.
„O să fie bine”, și-a spus.
Dar câteva minute mai târziu calcula din nou.
A doua zi, Matei a observat că ceva nu era în regulă.
— Ce ai?
Diana a încercat să evite discuția.
În cele din urmă, i-a spus tot.
Nu se temea de copil.
Se temea că nu va putea face față tuturor lucrurilor care urmau.
Matei a ascultat-o fără să o întrerupă.
Apoi i-a luat mâna.
— Nu trebuie să le faci singură.
Diana l-a privit.
— Dar tu lipsești foarte mult.
— Știu. Și tocmai de aceea, când sunt aici, trebuie să fac mai mult.
Pentru prima dată după multe săptămâni, Diana a simțit că povara devenea puțin mai ușoară.
Oamenii din jurul lor le-au arătat că nu sunt singuri
Viața într-o comunitate de familii de militari avea multe dezavantaje, însă exista și un lucru pe care Diana ajunsese să îl aprecieze enorm.
Oamenii se ajutau.
Vecinii știau ce înseamnă ca un soț să plece și celălalt să rămână acasă cu toate responsabilitățile.
Când sarcina Dianei a devenit vizibilă, ajutorul a început să apară din toate direcțiile.
O vecină i-a adus borcane cu compot.
Alta i-a lăsat legume proaspete.
Cineva le-a oferit câteva lucruri pentru copil care rămăseseră aproape noi.
O femeie i-a adus chiar și o saltea despre care spunea că o va ajuta să doarmă mai bine.
Diana era uneori jenată.
— Nu trebuie să-mi aduceți nimic.
Răspunsul era aproape întotdeauna același.
— Astăzi ai tu nevoie. Mâine poate avem noi.
Atunci a înțeles ceva.
Ani întregi privise mutările și viața militară mai ales prin prisma lucrurilor la care fusese obligată să renunțe.
Acum descoperea și comunitatea formată în jurul acestei vieți.
Oameni care nu aveau neapărat foarte mult, dar împărțeau ceea ce aveau.
Într-o seară, Matei a ajuns acasă foarte târziu.
Era obosit și acoperit de praf.
Diana stătea pe balcon.
S-a așezat lângă ea.
Pentru câteva minute nu au vorbit.
Priveau luminile orașului.
— Matei…
— Da?
— Mi-e puțin frică.
El nu i-a spus că nu are de ce.
Nu i-a spus nici că exagerează.
A tras-o doar mai aproape.
— Știu.
Diana și-a sprijinit capul de umărul lui.
— Și mie mi-a fost frică prima dată când am plecat într-o misiune, a continuat el. Apoi mi-am spus că trebuie să am curaj. Acum facem la fel. Împreună.
Cuvintele erau simple.
Pentru Diana au însemnat însă enorm.
Dimineața în care totul s-a schimbat
Primăvara a venit mai repede decât se așteptau.
Într-o dimineață, lumina soarelui intra puternic prin ferestre.
Diana se ridicase să pregătească micul dejun când a simțit prima contracție.
S-a oprit.
A așteptat.
A doua a venit câteva minute mai târziu.
— Matei!
Veronica a apărut prima.
— Mami?
Diana s-a uitat spre ea și a încercat să zâmbească.
— Cred că a venit momentul.
Din clipa aceea, casa a intrat într-un haos total.
Matei a luat geanta pregătită pentru maternitate.
A verificat de trei ori dacă avea actele.
A uitat telefonul pe masă.
S-a întors după el.
Apoi și-a dat seama că nu găsea cheile.
Veronica, care ar fi trebuit să fie cea speriată, i le-a întins calm.
— Sunt aici, tată.
Drumul spre maternitate i s-a părut Dianei interminabil.
Când au ajuns, medicii au preluat-o.
Matei și Veronica au rămas pe hol.
Au trecut ore.
Fata stătea cu ochii ațintiți asupra ușii.
Matei încerca să pară calm, însă își frământa mâinile fără oprire.
La un moment dat, ușa s-a deschis.
Un medic a ieșit zâmbind.
— Felicitări. Aveți un băiețel sănătos.
Veronica a început să plângă.
Matei și-a dus mâna la ochi.
Nu voia ca fiica lui să îl vadă, dar era prea târziu.
— Plângi? l-a întrebat ea.
— Nu.
— Ba da.
— Poate puțin.
Când au intrat în salon, Diana era epuizată.
Dar zâmbea.
În brațe ținea un bebeluș mic, cu obrajii roșii.
Matei s-a apropiat încet.
Pentru un om obișnuit cu ordine, reguli și situații dificile, părea dintr-odată complet nesigur.
— Pot să-l iau?
Diana a râs.
— Este și copilul tău.
L-a așezat în brațele lui.
Matei a rămas nemișcat.
Veronica s-a apropiat și ea.
— Și cum îl cheamă?
Părinții s-au privit.
— Andrei, a spus Matei.
Veronica s-a uitat câteva secunde la fratele ei.
— Bine. Dar eu tot îl învăț să deseneze.
Toți trei au început să râdă.
În acea cameră mică de maternitate, lunile de teamă, calculele făcute noaptea și grijile Dianei păreau dintr-odată foarte îndepărtate.
Problemele nu dispăruseră.
Matei avea să continue să plece.
Vor exista nopți nedormite, facturi, oboseală și zile în care Diana avea să simtă că nu mai poate.
Dar acum știa un lucru pe care îl uitase în lunile de teamă.
Nu trebuia să le facă singură.
Când au ajuns acasă cu Andrei, vecinii îi așteptau.
Pe ușa apartamentului era prinsă o foaie desenată de copii pe care scria: „Bine ai venit!”
Veronica a intrat prima, extrem de mândră că devenise sora mai mare.
În acea seară, după ce copilul a adormit, Diana s-a așezat lângă pătuț.
Matei a venit lângă ea.
— Îți mai este frică?
Diana s-a gândit câteva secunde.
— Da.
El a ridicat surprins sprâncenele.
Diana a zâmbit.
— Dar acum știu că putem să ne fie frică și să mergem înainte în același timp.
Matei i-a strâns mâna.
Din camera alăturată s-a auzit vocea Veronicăi:
— Dacă a adormit, pot să-i citesc mâine povestea mea?
Diana și Matei au izbucnit în râs.
Familia lor nu devenise perfectă.
Devenise doar mai mare.
Iar după ani de mutări, despărțiri și sacrificii, Diana înțelesese că acasă nu fusese niciodată apartamentul în care locuiau sau orașul în care Matei era repartizat.
Acasă erau ei.
Veronica, care aștepta nerăbdătoare să-și învețe fratele să deseneze.
Matei, care promisese că nu o va lăsa să ducă singură toate grijile.
Diana, care descoperise că avea mai mult curaj decât crezuse.
Și Andrei, copilul neașteptat care venise într-un moment în care mama lui se întrebase dacă mai avea puterea să înceapă încă o dată de la zero.
În dimineața următoare, Diana s-a trezit după doar câteva ore de somn.
Andrei plângea.
Matei încerca stângaci să îl liniștească, iar Veronica apăruse în ușă cu părul ciufulit și o carte în mână.
Diana i-a privit.
Apoi a zâmbit.
Viața lor tocmai începuse din nou.
