Roxana
„Nu ești soția mea”, i-a spus iubitul după nouă ani de relație. A doua zi a rămas încremenit în prag
„Nu ești soția mea, așa că nu te mai aștepta să mă port ca un soț.” Asta mi-a spus Vlad într-o joi seara, cu telecomanda în mână, după nouă ani împreună.
Și pentru prima dată l-am crezut.
Nu pentru că avea dreptate să o spună. Ci pentru că, după nouă ani de chirie, cumpărături, facturi și discuții de încurajare la miezul nopții, am înțeles că dădeam probă pentru un rol pe care el nu avea de gând să mi-l dea vreodată.
Cum am ajuns să plătesc eu visul lui
L-am cunoscut pe Vlad la 23 de ani, într-un bar plin de fum. Cânta pe o scenă mică, cu o chitară împrumutată, ca și cum în fața lui ar fi stat mii de oameni, nu 27 de străini obosiți.
Avea talent. Putea să facă o cameră banală să pară mai caldă când cânta.
Dar talentul nu plătea chiria.
Așa că, încet-încet, am plătit-o eu.
La început am împărțit cheltuielile cum am putut. Apoi el a avut o lună mai slabă. Apoi i-a căzut o cântare. Apoi a avut nevoie de corzi noi, de ore de studio și de un telefon care să nu fie suspendat, ca să-l poată suna organizatorii.
„E temporar, Iri”, îmi spunea mereu. Îmi zicea Iri doar când voia să fiu blândă.
Lucram la suportul clienților într-o firmă de software. Program lung, e-mailuri politicoase, răbdare cât cuprinde. Acasă rămâneam la fel de calmă. Vlad uita factura la curent, o plăteam eu. Nu-i ajungeau banii de chirie, puneam eu diferența. Lăsa vasele în chiuvetă înainte de repetiție, le spălam eu.
Îmi spuneam că sunt loială.
Prietena mea cea mai bună, Bianca, avea alt cuvânt pentru asta.
Într-o vineri dimineață m-a găsit la masa din bucătărie, sortând facturi. A pus o cană lângă laptopul meu și m-a întrebat dacă Vlad mă ajută cu chiria luna asta.
„Are o cântare plătită în curând. Trebuie să se concentreze.”
„Se concentrează de nouă ani.”
S-a uitat prin apartament și ochii i s-au oprit pe suportul de chitară din colț, acolo unde era cândva fotoliul meu de citit. „Tu ai cumpărat aproape tot de aici, nu?”
„Aproape tot.”
„Atunci de ce ești singura care cară cărămizile?”
N-am avut ce să-i răspund.
Seara în care a spus „nu ești soția mea”
Vlad tocmai obținuse o cântare plătită pentru un weekend întreg. Eu pregătisem o cină-surpriză pentru a doua zi: comandasem mâncare, cumpărasem desert și îi chemasem pe Bianca și pe câțiva prieteni.
La 22:30 eram încă la masă, terminând un raport care trebuia trimis până la opt dimineața. Mă usturau ochii.
Vlad stătea pe canapea, cu cutiile de la mâncarea comandată împrăștiate pe măsuță. Sacul de gunoi, legat lângă ușa din spate. Chiuveta, plină.
L-am rugat să arunce cutiile și să încarce mașina de vase înainte de culcare.
„Am zis că le fac mai târziu.”
„Ai zis asta acum două ore.”
„Mă relaxez, Irina.”
A dat sonorul mai încet și mi-a spus să nu mă mai port de parcă aș fi stăpâna lui. Apoi a râs o dată, scurt și urât, și a rostit propoziția.
Camera a amuțit. Am așteptat să o retragă. N-a retras-o. A luat telecomanda înapoi.
M-am uitat la cutii, la vase, la chitara lui și la notificarea pentru chirie care lumina pe ecranul laptopului.
„Ai dreptate”, i-am spus. „Nu sunt soția ta.”
Fața i s-a destins, ca și cum în sfârșit l-aș fi înțeles. S-a ridicat, și-a luat chitara și s-a dus la culcare.
Eu am rămas în bucătărie și am deschis aplicația băncii. Chirie. Curent. Internet. Cumpărături. Telefonul lui Vlad. Două rate pentru echipamente.
Toate, de pe cardul meu.
Contractul de închiriere era doar pe numele meu
Am sunat-o pe Bianca. Mi-a răspuns la al treilea apel.
„Partea cea mai rea e că are dreptate”, i-am spus. „Nu sunt soția lui. Atunci de ce plătesc ca o soție? De ce fac curat ca o soție? De ce aștept ca o soție?”
M-am uitat la mementoul din calendar: „Cină pentru Vlad”.
„Cina de mâine rămâne. Doar că nu mai e pentru el.”
A doua zi m-am trezit înaintea alarmei. Mi-am făcut cafea doar mie. Am trimis raportul la 7:42 și mi-am cerut o zi liberă. Le-am scris prietenilor că cina se anulează. Doar pe Bianca am rugat-o să vină.
Apoi l-am sunat pe domnul Costache, proprietarul.
„Contractul e doar pe numele meu, corect?”
„Corect. Dumneavoastră sunteți chiriașa.”
„Dacă dau preaviz, răspund doar pe perioada preavizului?”
„Exact. Iar dacă domnul Vlad vrea să rămână după aceea, trebuie să facă cerere pe numele lui.”
Simplu și corect. Mi-a promis că trece pe la șase cu actele.
Vlad a ieșit din dormitor frecându-se la ochi. Și-a turnat cafea fără să observe dosarele de pe masă. „Sunt cu trupa aproape toată ziua. Nu mă aștepta.”
„Nu te aștept.”
M-a sărutat pe creștet de parcă nu se întâmplase nimic și a plecat.
Am împachetat doar ce era al meu: cărțile, farfuriile bunicii, monitorul de la serviciu, pozele cu Bianca, pătura albastră și espressorul. Am ezitat la el. L-am pus și pe el în cutie.
Bianca a deschis unul dintre dosare. „Iri, ăsta e amplificatorul lui. E mai mult decât rata mea la mașină.”
„Știu.”
„Ești sigură?”
„Pentru prima dată în nouă ani.”
O petrecere de rămas-bun, cu dosare în loc de lumânări
La 17:30 a sosit mâncarea. Comandasem cu o zi înainte și nu voiam să arunc banii de două ori. Am pus-o pe blat. Fără decorațiuni, fără lumânări. Doar mâncare, cutii și dosare aranjate frumos: chirie, utilități, cumpărături, telefonul lui Vlad, echipamente, contract.
La ora șase, domnul Costache a bătut la ușă cu un plic simplu. Am semnat preavizul.
Irina.
Nu Irina-și-Vlad. Nu aproape-soție.
Doar eu.
Tocmai punea copia semnată în plic când s-a auzit cheia în ușă.
„Iubi, miroase incredibil! Spune-mi că ai luat tăițeii iuți.”
Vlad a intrat zâmbind, cu cutia chitarei în mână. A văzut-o pe Bianca, și zâmbetul i s-a clătinat. L-a văzut pe proprietar, și zâmbetul a dispărut. Apoi a văzut cutiile lipite de perete și dosarele de pe masă.
O secundă întreagă a stat încremenit în prag.
„Ce-i asta?”
„Cină”, i-am spus. „Doar că nu cea la care te așteptai.”
I-am explicat că am dat preavizul și că apartamentul e pe numele meu. S-a uitat la domnul Costache, sigur că o să mă contrazică. Proprietarul și-a dres glasul și a confirmat că am tot dreptul.
„Toate astea pentru niște vase?”
„Nu. Toate astea pentru că aseară ai spus cu voce tare ce eu încercam de ani de zile să nu recunosc.”
A deschis primul dosar. Fața i se schimba cu fiecare pagină.
„Ai zis mereu că ai încredere în mine.”
„Am avut. Până mi-am dat seama că încrederea în tine devenise o scuză ca să nu mai am încredere în mine.”
„Iri, haide…”
Aproape că m-a prins. „Iri, haide” mă convinsese, ani la rând, să renunț la supărare, la odihnă, la întrebări, la planuri. Și la plecare.
I-am întins dosarul. Înăuntru erau termenele preavizului, facturile plătite de mine și lista conturilor de pe care îmi scot cardul. Nimic de-al lui nu fusese aruncat sau stricat. Avea 30 de zile să-și facă un plan.
„Și eu ce fac acum?”
Nouă ani, la întrebarea asta răspunsesem tot eu.
„Nu știu”, i-am spus. „Și vreau să înțelegi cât de liniștită mă simt spunând asta.”
În dosar era și un bilet: „Ai avut dreptate. Nu sunt soția ta. Așa că nu mai sunt nici plasa ta de siguranță.”
„Putem vorbi între patru ochi?”
„Ai avut nouă ani între patru ochi cu mine. I-ai folosit ca să mă lași pe mine să car totul.”
Mi-am luat geanta. Bianca a luat o cutie. În prag, Vlad a șoptit: „Deci mă părăsești?”
„Nu. Părăsesc rolul neplătit pe care mi l-ai dat. Cel fără titlu, fără respect și fără iubire.”
În noaptea aceea telefonul a vibrat până s-a stins ecranul.
Nu l-am mai așteptat să mă aleagă pe mine. M-am ales singură. O femeie poate fi „aproape soție” o viață întreagă, dacă nimeni nu o oprește. Uneori, singurul om care o poate opri e chiar ea.
