Georgescu Dragos
În satul Valea Mare, toată lumea o cunoștea pe tanti Elena drept o femeie care nu stătea locului nicio clipă.
La 58 de ani, se trezea în fiecare dimineață înainte să cânte cocoșii. La cinci fără un sfert era deja în curte, dădea de mâncare găinilor, punea apă la animale, aprindea focul și pregătea cafeaua.
Nora dormea până la ora 10 în casa socrilor, iar soacra a urcat furioasă cu un băț. Când a deschis ușa dormitorului, a încremenit: „Doamne, ce s-a întâmplat aici?”
Pentru ea exista o singură regulă:
— Omul gospodar nu lasă soarele să-l găsească în pat.
Așa fusese crescută și tot așa își crescuse singurul fiu, pe Matei.
Numai că, după ce băiatul s-a însurat, în casa Elenei a apărut cineva care părea să trăiască după reguli complet diferite.
Sofia, nora ei.
Era o fată de 25 de ani, venită dintr-un sat aflat la aproape 100 de kilometri distanță. Frumoasă, liniștită și politicoasă, dar cu un obicei pe care Elena pur și simplu nu îl putea accepta.
Dormea până târziu.
Prima dimineață după nuntă, Elena nu spusese nimic.
„Lasă fata, e obosită. A fost nuntă, a dansat, a stat în picioare toată noaptea.”
La ora opt, tinerii încă dormeau.
La nouă, tot nimic.
Când ceasul din bucătărie a arătat zece fără câteva minute, Elena a început să simtă cum îi fierbe sângele.
Ea muncise deja aproape cinci ore.
Spălase vasele rămase după nuntă, strânsese prin curte, hrănise animalele și pusese o ciorbă la foc.
Iar nora?
Dormea.
— Asta nu-i noră, e prințesă! a murmurat femeia.
Dar n-a spus nimic.
Încă.
În fiecare dimineață, nervii soacrei creșteau
Problema era că situația s-a repetat.
A doua zi, Sofia a coborât aproape de ora nouă și jumătate.
— Bună dimineața, mamă Elena!
— Dimineața a fost acum patru ore, a răspuns sec femeia.
Sofia s-a oprit.
A înțeles imediat aluzia.
— Îmi pare rău. Am fost foarte obosită.
— Tinerețea nu mai e ce era odată, se pare.
Matei, aflat la masă, și-a privit mama.
— Mamă, las-o. Încă nu s-a obișnuit aici.
— Cu ce să se obișnuiască? Cu răsăritul?
Sofia n-a răspuns.
Și-a turnat cafea și a ieșit din bucătărie.
În zilele următoare, tensiunea a crescut.
Elena observa fiecare lucru pe care nora îl făcea diferit.
Cum așeza farfuriile.
Cum întindea rufele.
Cum curăța cartofii.
Cum gătea.
Dar, mai ales, la ce oră se trezea.
Pentru Elena, faptul că o femeie tânără putea rămâne în pat până la nouă sau zece era aproape o insultă.
Într-o dimineață s-a plâns vecinei.
— Auzi, Mario, eu la vârsta ei aveam copil, gospodărie, animale și serviciu. La cinci eram în picioare.
— Lasă, Elena, că sunt alte vremuri.
— Alte vremuri? Soarele tot la aceeași oră răsare!
Vecina a râs.
Elena nu.
Pentru ea nu era de glumă.
Dimineața în care soacra nu s-a mai putut controla
Într-o duminică, Elena s-a trezit la 4:45.
Avea multă treabă.
Până la șapte făcuse deja mămăligă, pregătise mâncarea pentru animale și măturase jumătate din curte.
Matei nu coborâse.
Nici Sofia.
La opt, liniște.
La nouă, aceeași liniște.
Elena privea mereu spre fereastra dormitorului de la etaj.
Perdelele erau trase.
— Nu se poate așa ceva.
La 9:30 a urcat câteva trepte.
S-a oprit.
„Nu, Elena. Sunt tineri. Lasă-i.”
S-a întors.
A încercat să-și vadă de treabă.
La 9:50, a intrat în magazie să caute o mătură veche.
Acolo, rezemat de perete, se afla un băț subțire de alun pe care îl folosea uneori să alunge găinile din grădină.
L-a luat.
Nu știa exact ce avea de gând să facă.
Poate să lovească în ușă.
Poate în podea.
Poate doar să-i sperie.
— În casa mea nu se doarme până la prânz!
A urcat scările cu bățul în mână.
Cu fiecare treaptă, nervii îi creșteau.
Ajunsă în fața dormitorului, a bătut.
Nimic.
A mai bătut o dată.
— Sofia!
Niciun răspuns.
— Matei!
Tăcere.
Elena a strâns bățul în palmă.
— Asta întrece orice măsură.
A apăsat clanța.
Ușa nu era încuiată.
A intrat.
Și în secunda următoare a scăpat bățul pe podea.
Imaginea din dormitor a făcut-o să uite de toată furia
Pe cearșaful alb erau pete roșiatice.
Pe podea se vedeau pene albe.
Mai multe pene erau împrăștiate lângă pat.
O pernă era ruptă într-un colț.
Elena a simțit că nu mai poate respira.
Toate gândurile pe care le avusese cu doar câteva secunde înainte au dispărut.
— Matei…
Nimeni nu răspundea.
Femeia a făcut doi pași.
Mâinile îi tremurau.
— Doamne…
Și-a dus palma la gură.
Primul lucru la care s-a gândit a fost că se întâmplase ceva cu fiul ei.
— Matei!
S-a repezit spre pat.
A tras pătura.
Dintr-odată, Sofia s-a ridicat speriată.
— Ce s-a întâmplat?!
Elena a țipat atât de tare, încât Matei s-a trezit și el.
— Mamă?!
— Ce-ați făcut aici?!
Cei doi tineri o priveau buimaci.
Elena arăta spre cearșaf.
— Sângele! Penele! Ce este aici?
Matei s-a uitat în jur și a înțeles.
— Mamă, calmează-te.
— Cum să mă calmez?! Am intrat și am crezut că…
Nu și-a terminat propoziția.
Sofia s-a uitat la pete, apoi la pene.
Și-a pus mâna la frunte.
— Vai…
— „Vai”?! Asta ai de spus?
Matei s-a ridicat din pat.
— Mamă, nu s-a întâmplat nimic.
— Atunci explică-mi!
Explicația norei a lăsat-o pe Elena fără cuvinte
Sofia s-a așezat pe marginea patului.
Era roșie la față.
— La noi în familie există un obicei vechi.
Elena a clipit.
— Ce obicei?
Sofia ezita.
— Bunica mea spunea că în primele zile după nuntă trebuie să ții o pasăre tânără aproape de pat. Cică aduce belșug și noroc în casă.
Elena a rămas cu gura întredeschisă.
— O pasăre?
Matei a arătat spre un coș aflat lângă dulap.
Dinăuntru s-a auzit un piuit.
Elena a făcut ochii mari.
— Aveți găină în dormitor?!
— Un pui, a corectat-o Matei.
— Tot găină ajunge!
Sofia aproape că a râs, dar s-a abținut.
— Penele sunt de la pernă. Puiul s-a speriat azi-noapte, Matei s-a ridicat, s-a împiedicat și a rupt-o.
— Dar petele?
Sofia i-a arătat degetul, unde avea un plasture.
— M-am tăiat aseară când pregăteam ceva în bucătărie. N-am observat că am pătat cearșaful.
Elena s-a lăsat încet pe scaun.
Simțea că picioarele nu o mai țin.
— Eu am crezut că v-ați omorât aici…
Matei a început să râdă.
— Nu râde!
— Mamă, trebuia să-ți vezi fața.
Elena s-a uitat spre bățul căzut lângă ușă.
Sofia l-a observat și ea.
— Dar cu bățul ce făceați?
În cameră s-a făcut liniște.
Acum venise rândul Elenei să se simtă rușinată.
„Venisem să te învăț eu minte”
Soacra și-a coborât privirea.
— Venisem după tine.
— După mine?
— Pentru că e aproape zece.
Sofia s-a uitat la ceas.
Apoi la Elena.
— Am înțeles.
— Nu, n-ai înțeles. În casa asta oamenii se trezesc dimineața. Eu de la cinci muncesc și voi…
Matei a intervenit.
— Mamă!
— Lasă-mă să vorbesc!
Sofia însă nu părea furioasă.
Doar tristă.
— Aveți dreptate într-un fel.
Răspunsul a surprins-o pe Elena.
— Cum adică?
— Sunt în casa dumneavoastră și trebuie să respect regulile. Dar aș fi preferat să-mi spuneți, nu să veniți cu bățul.
Cuvintele au lovit-o pe Elena mai tare decât orice ceartă.
S-a uitat la mâinile ei.
— Nu voiam să te lovesc.
— Dar erați foarte supărată.
— Eram.
Sofia a rămas câteva secunde tăcută.
Apoi a spus:
— Știți de ce dorm atât?
Elena și-a ridicat privirea.
— Pentru că ești obosită?
— Da. Dar nu de la nuntă.
Adevărul pe care soacra nu îl știa
Sofia i-a explicat că, de câteva săptămâni, lucra noaptea.
Era contabilă pentru o mică firmă din oraș și, pentru că se mutase la Matei, ceruse să poată lucra de acasă o perioadă.
Programul ei începea seara și uneori termina documentele după ora două noaptea.
Elena nu știa nimic.
— Tu lucrezi?
— În fiecare seară.
— Până la două?
— Uneori până la trei.
Elena s-a întors spre fiul ei.
— Tu de ce nu mi-ai spus?
Matei a ridicat din umeri.
— Pentru că n-am crezut că trebuie să-ți dau raportul despre programul soției mele.
Elena a rămas tăcută.
Dintr-odată, toate diminețile în care o judecase pe Sofia i-au revenit în minte.
„Leneșă.”
„Prințesă.”
„Nu-i bună de gospodărie.”
Nu îi spusese toate cuvintele în față, dar le gândise.
Și acum îi era rușine.
Sofia s-a ridicat.
— Nu vreau să vă supăr. Pot încerca să mă trezesc mai devreme.
— Nu.
Răspunsul Elenei a venit atât de repede, încât fata s-a oprit.
— Dormi.
— Poftim?
— Dacă muncești până la trei, dormi până când ai nevoie.
Matei a zâmbit.
— Cine sunteți și ce ați făcut cu mama mea?
— Taci, măi!
Pentru prima dată după mai multe zile, toate trei fețele din cameră s-au luminat.
Soacra a coborât cu bățul, nora cu puiul
Câteva minute mai târziu, Elena a coborât scările ținând bățul într-o mână.
În urma ei venea Sofia cu puiul.
— Ăsta unde stă?
— Bunica zice că trebuie ținut trei zile.
Elena s-a întors brusc.
— În dormitor?
— Da.
— Nici vorbă!
Sofia a început să râdă.
— Atunci unde?
— Îi facem loc în coteț. Dacă norocul vostru depinde de puiul ăsta, poate să vă aducă noroc și de lângă găini.
Au ieșit amândouă în curte.
Pentru prima dată, Elena a început să-i pună întrebări despre familia ei.
Despre mama Sofiei.
Despre bunica ei.
Despre sat.
Despre serviciu.
A descoperit o fată pe care, de fapt, nu încercase niciodată să o cunoască.
O judecase după ora la care cobora din dormitor.
Atât.
A doua zi, la ora zece, Sofia a găsit ceva neașteptat
Dimineața următoare, Sofia s-a trezit la 9:40.
S-a îmbrăcat repede.
Încă se simțea puțin stânjenită după incident.
Când a coborât în bucătărie, pe masă o așteptau cafeaua caldă, două felii de cozonac și un bilețel.
A luat hârtia.
Scrisul era al Elenei:
„Pentru nora care muncește până la trei noaptea. Cafeaua e în ibric. Să nu te prind că te trezești la cinci.”
Sofia a început să râdă.
Elena a intrat chiar atunci din curte.
— Ce râzi?
— Nimic, mamă Elena.
— Ai mâncat?
— Acum.
Fata s-a apropiat și a îmbrățișat-o.
Elena a înțepenit.
Nu era obișnuită cu asemenea gesturi.
Apoi, încet, și-a pus brațele în jurul ei.
— Să știi că tot nu-mi place să doarmă lumea până la zece.
— Știu.
— Dar fac o excepție.
— Mulțumesc.
— Și încă ceva.
— Ce?
Elena a arătat spre curte.
— Puiul vostru a intrat în grădină și mi-a scurmat ceapa. Dacă ăsta e norocul de la bunica ta, să știi că nu-mi place deloc.
Amândouă au izbucnit în râs.
Bățul a rămas în magazie
În lunile care au urmat, relația dintre ele s-a schimbat complet.
Sofia a continuat să lucreze seara.
Uneori cobora la opt.
Alteori la nouă.
În zilele foarte grele, chiar la zece.
Elena nu a mai comentat.
În schimb, Sofia o ajuta după-amiaza prin gospodărie și gătea de câteva ori pe săptămână.
Iar în fiecare sâmbătă pregătea plăcinta pe care o învățase de la mama ei.
Elena nu recunoștea în fața nimănui, dar ajunsese să o adore.
Când vecina Maria a întrebat-o într-o zi:
— Ei, Elena, tot până la zece doarme nora?
Femeia a ridicat din umeri.
— Să doarmă cât vrea.
Maria aproape că a scăpat găleata.
— Tu spui asta?
— Eu.
— Dar ziceai că omul gospodar…
— Omul gospodar își vede de gospodăria lui, Mario.
Și și-a continuat drumul.
Bățul de alun a rămas mult timp în magazie.
Elena îl vedea din când în când și își amintea dimineața în care urcase scările convinsă că trebuie să-i dea norei o lecție.
În schimb, primise ea una.
Înțelesese cât de ușor este să judeci un om atunci când vezi doar o parte din viața lui.
Sofia nu era leneșă.
Nu era nepăsătoare.
Și nu venise în casa lor ca să fie servită.
Era doar o tânără care muncea după un alt program și încerca să-și găsească locul într-o familie nouă.
Iar Elena înțelesese, poate pentru prima dată, că o casă nu devine familie pentru că toată lumea se trezește la aceeași oră.
Devine familie atunci când oamenii învață să se asculte.
Cât despre puiul care provocase toată nebunia?
A crescut.
S-a dovedit a fi găină.
Sofia a insistat să o păstreze și i-a pus un nume care o făcea pe Elena să ofteze de fiecare dată când îl auzea:
Norocica.
Un an mai târziu, când Sofia i-a spus soacrei că urma să devină bunică, Elena a ieșit în curte cu lacrimi în ochi.
Norocica scurma liniștită lângă gard.
Femeia s-a uitat la ea și a murmurat:
— Să nu cumva să crezi că ai avut tu vreun merit.
Din prag, Sofia o auzise.
— Ce-ați spus, mamă Elena?
— Nimic!
— Vorbeați cu găina?
— Vezi-ți de treaba ta!
Sofia a început să râdă.
Elena a zâmbit și ea.
În acea clipă și-a amintit de dimineața în care intrase în dormitor cu un băț în mână, furioasă că nora ei dormea până la zece.
Dacă cineva i-ar fi spus atunci că fata aceea avea să-i devină aproape ca propria fiică, nu l-ar fi crezut.
Dar viața avea uneori un mod ciudat de a-i pune pe oameni la aceeași masă.
Și, uneori, era nevoie doar de o neînțelegere uriașă, un pui de găină, o pernă ruptă și un băț abandonat pe podea pentru ca doi oameni care se judecaseră prea repede să înceapă, în sfârșit, să se cunoască.
