Roxana
Soțul meu s-a întors din excursia anuală la pescuit cu o urmă de verighetă pe deget. Problema era că Marius nu mai purtase verigheta de 12 ani.
Își rupsese degetul la serviciu și, chiar și după ce s-a vindecat, inelul nu i-a mai stat bine. De atunci verigheta a stat în sertarul din dormitor.
În fiecare vară, Marius pleca trei zile la Vidraru cu prietenii. Dormeau într-un motel ieftin, se plângeau că nu e semnal și veneau acasă mirosind a pește.
Urma de verighetă pe care n-o putea explica
Duminică seara m-a sărutat în treacăt și a urcat direct cu geanta în dormitor. La cină părea cu gândul în altă parte.
Apoi a întins mâna după pahar și am văzut o dungă albă pe degetul inelar de la mâna stângă.
„Ce-i aia?”
S-a uitat în jos și a încremenit. Apoi a râs.
„Probabil de la undiță.”
Nu l-am crezut. Dar n-am zis nimic.
A doua zi dimineață am deschis sertarul. Verigheta lui era tot acolo.
Seara m-am uitat prin pozele pe care le puseseră prietenii lui pe Facebook. Marius apărea doar în două. În amândouă, mâna stângă îi era ascunsă.
Într-o poză, băieții stăteau sâmbătă dimineață în fața unui restaurant de pe malul lacului. Marius lipsea.
Am sunat la restaurant și am zis că și-a uitat ceva acolo. Femeia care a răspuns a tăcut când i-am spus numele.
„Cine întreabă?”
„Liliana. Soția lui.”
O pauză lungă.
„Soția lui?”
„Da. De ce?”
„Îmi pare rău. Nu vă pot ajuta.”
Și a închis.
În noaptea aceea i-am golit geanta. Am găsit un card de motel și un bon de la o bijuterie din Curtea de Argeș.
Folderul cu iconița în formă de inel
A doua zi, după ce a plecat la serviciu, i-am deschis laptopul. Își schimbase parola. După trei încercări, am scris numele lacului lui preferat.
A mers.
Pe desktop era un folder cu o iconiță mică, în formă de inel.
În prima poză, Marius stătea în restaurantul de la lac, ținând de mână o femeie în rochie albă. În a doua, îi punea o verighetă pe deget. În a treia, se sărutau.
Apoi am deschis un video.
„Îți promit că o să te iubesc toată viața”, spunea Marius, uitându-se în ochii ei.
Oamenii aplaudau. Cineva i-a numit „soț și soție”.
Pe o invitație scria: „Marius și Corina. Sărbătoarea iubirii. Sâmbătă, ora 16:00.”
Soțul meu își făcuse jurămintele cu altă femeie în timp ce eu îi spălam hainele de lucru.
Am salvat copii după tot. Apoi am căutat-o pe Corina pe internet și am găsit numărul magazinului de suveniruri unde lucra.
„Corina?”
„Da, cu ce vă pot ajuta?”
„Mă numesc Liliana. Sunt soția lui Marius.”
Tăcere. Apoi un râs nervos.
„Soția lui Marius a murit.”
N-am putut să scot un cuvânt.
„Oricine ai fi, e dezgustător ce faci.”
A închis. Le-am trimis pe mailul magazinului o poză cu mine și cu Marius de la cina de aniversare, de acum șase luni. Am scris: „Sunt vie. Și încă suntem căsătoriți.”
După aproape o oră, mi-a sunat telefonul.
„Tu ești femeia care, după Marius, a murit acum 12 ani?”
M-am așezat pe gresia din bucătărie.
„Da”, am șoptit. „Se pare că eu sunt.”
Povestea pe care Marius o furase din căsnicia noastră
Corina îl cunoscuse cu aproape doi ani în urmă, la lac. Intrase în magazinul ei cât prietenii lui pescuiau. Fermecător, atent, neobișnuit de deschis despre trecutul lui.
„Mi-a zis că nu mai poate purta verigheta pentru că îi amintea de tine. Și că și-a rupt degetul cam în aceeași perioadă.”
Mi l-am amintit venind de la serviciu cu mâna înfășurată într-un prosop. Îl dusesem eu la Urgențe. Îl ajutasem să se îmbrace săptămâni întregi. Eu pusesem verigheta în sertar.
Luase o amintire adevărată din căsnicia noastră și o transformase într-o poveste despre moartea mea.
Ne-am întâlnit a doua zi la o cafenea. Corina avea vreo 40 de ani, ochii obosiți și o verighetă pe deget. Cât pe ce să plec când am văzut-o.
Mi-a arătat sute de mesaje. Marius spunându-i că e frumoasă. Marius promițând vizite. Marius mulțumindu-i că l-a învățat să iubească din nou. Poze de la zile de naștere, de la mese de Crăciun, din weekenduri la munte. În una, purta puloverul pe care i-l cumpărasem eu.
În toate pozele de la lac avea o verighetă argintie pe deget, inclusiv într-una de acum șase săptămâni.
Dunga albă nu era de la trei zile de pescuit. Era bronzul din toate verile petrecute cu ea.
„De ce nu v-ați cununat oficial?”
„Zicea că după ce și-a pierdut prima soție, actele îi erau greu de dus. Că promisiunile contează mai mult decât un certificat.”
Am vrut s-o urăsc. Ar fi fost mai simplu. Dar Corina crezuse că iubește un văduv singur.
Am pus datele cap la cap. Weekendul cu „conferința de la firmă” fusese cu ea, la o cabană. Seara în care i se „stricase mașina” cinase cu ea. Crăciunul trecut, când plecase „să ajute un prieten”, fusese la ea, pentru că era singură.
Apoi mi-a arătat un mesaj: „Uneori cred că am supraviețuit pierderii Lilianei ca să te găsesc pe tine.”
Îmi folosise și numele.
Masa din sufragerie, plină de poze
Seara l-am sunat pe Viorel, cel mai vechi prieten de pescuit al lui Marius.
„Era cu voi sâmbătă după-amiază?”
„Nu chiar.”
„I-a spus Corinei că am murit.”
Viorel a înjurat. Lor le spusese că ne-am despărțit anul trecut și că locuim separat până se termină divorțul.
„Viorel, a dormit lângă mine duminică noaptea.”
„Am crezut că s-a terminat între voi.”
„M-ai întrebat vreodată?”
„Nu.”
„Atunci ai știut doar ce a vrut el să știi.”
Am printat pozele și mesajele și le-am întins pe masa din sufragerie. Când a intrat Marius, s-a oprit în prag.
„Ce-i asta?”
„Nunta ta. A fost bun tortul?”
S-a albit la față. „Nu e ce crezi. N-a fost o nuntă adevărată.”
„Corina știa asta? Știa că soția ta e vie?”
N-a zis nimic.
„Lumea uită aniversări, Marius. Se ceartă pe bani. Nu-i spune din greșeală altei femei că le-a murit nevasta.”
„Căsnicia noastră nu mai mergea de mult.”
„Atunci trebuia să vorbești cu mine. Eram acolo când ți-ai rupt degetul. Eu te-am dus la Urgențe. Și tu ai făcut din asta o poveste despre cum m-ai pierdut.”
A început să plângă. Îl ținusem în brațe la înmormântări, la concedieri, la certuri în familie. Din obișnuință, o clipă am vrut să-l consolez.
Apoi mi-am amintit de Corina, răsucindu-și verigheta pe deget.
„Fă-ți bagajul.”
„Și unde să mă duc?”
„Nu știu. La noua ta soție?”
„Liliana, suntem căsătoriți de 19 ani.”
„Atunci ai avut 19 ani să înveți să-mi spui adevărul.”
Ce a rămas după divorț
S-a mutat în chirie în aceeași săptămână. Corina nu mai voia să audă de el. Eu mi-am luat avocat și am păstrat mesajele, filmarea și bonul de la bijuterie, de teamă că va nega tot. Avocatul mi-a explicat că infidelitatea nu decide automat împărțirea bunurilor. Nu voiam să-l pedepsească instanța. Voiam doar divorțul.
La început, Marius suna întruna. Se scuza, dădea vina pe singurătate, promitea terapie. Apoi tonul i s-a schimbat: poate era mai bine așa, pentru că el și Corina aveau ceva special. Încă aștepta un final fericit.
Divorțul a durat luni. Am vândut casa, am împărțit bunurile și mi-am luat cu chirie un apartament mai mic, cu bucătărie însorită și un balcon. Pentru prima dată în ani de zile, mi-am cumpărat mobilă fără să mă gândesc dacă o să comenteze el.
La trei săptămâni după ce divorțul a rămas definitiv, m-a sunat Corina. Marius venise la ea cu un inel. Acum era liber și voia o nuntă ca lumea.
„I-am zis nu. Voia să-mi amintesc cât de fericiți am fost. Mi-am amintit tot. Weekendurile în care avea nevoie să fie singur ca să-și plângă soția. Sărbătorile în care nu suporta familiile. Erau doar scuze ca să se întoarcă la tine.”
Înainte să închidă, a mai spus ceva: „Credeam că e curajos că a putut iubi din nou după ce te-a pierdut. Nu a fost destul de curajos nici măcar să ne spună adevărul.”
Mai târziu în vara aceea, a sunat Viorel. Marius întreba de o nouă excursie la pescuit. Nimeni nu voia să meargă cu el.
Câteva zile după aceea, despachetând ultima cutie din casa veche, am găsit cutiuța de lemn cu verigheta lui. Cea pe care n-o mai purtase de 12 ani.
Ani la rând crezusem că s-o păstrez e un mic gest de iubire. Acum înțelegeam că un inel n-a dovedit niciodată nimic. Pe una o purtase pentru Corina, mințind-o. Pe cealaltă o lăsase în sertarul nostru, mințindu-mă pe mine.
Am închis cutia. Pe telefon aveam un mesaj de la Corina: se apucase de un curs de pictură și mă întreba dacă vreau să merg cu ea.
Am zis da.
Marius și-a aranjat viața ani întregi ca să nu fie nevoit să aleagă între noi două. Până la urmă, am ales noi în locul lui.
E liber să se însoare cu Corina. Ea nu-l mai vrea.
E liber să meargă la pescuit. Prietenii nu-l mai vor nici ei.
Iar eu sunt liberă să trăiesc fără să-i mai cercetez cuiva mâinile ca să aflu dacă îmi spune adevărul.
