Roxana
Mă numesc Diana și acum trei ani mi-am pierdut fiul, pe Călin, într-un accident de mașină. Avea 19 ani. Câinele de la mormântul fiului meu a apărut mult mai târziu, iar atunci nu știam că o să-mi schimbe viața.
Trei ani par destui ca să înțelegi ce s-a întâmplat.
Nu sunt.
Unele dimineți încă încep cu mâna întinsă după telefon. Abia apoi îmi amintesc că nu mai vine niciun mesaj de la el. Nicio poză cu vreo mâncare arsă de care era mândru. Niciun „mami, îmi dai și mie 50 de lei?” trimis la miezul nopții.
Adidașii lui au stat luni de zile lângă ușa garajului. Hanoracul gri a rămas în cuierul din camera lui și încă mirosea a detergentul nostru. Durerea te face să te agăți de obiecte. O cană ciobită devine sfântă. Un bon de la magazin nu-l mai poți arunca dacă pe spate e scrisul copilului tău.
Duminicile de la mormântul lui Călin
Cimitirul a devenit singurul loc unde nu mai trebuia să mă prefac că mi-e bine. Merg acolo în fiecare duminică.
Iau o cafea de la aceeași cofetărie din cartier, traversez orașul, parchez sub șirul de tei bătrâni și urc pe aleea pe care o știu pe de rost. Uneori duc flori. Alteori doar vorbesc.
„L-am văzut pe Radu, prietenul tău, la Mega.”
„Mătușa ta tot face mâncare cât pentru un regiment de Paște.”
Odată, după ce mi s-a descărcat bateria la mașină, i-am spus: „Ai fi râs de mine. Am căutat douăzeci de minute maneta de la capotă.”
Să vorbești cu o cruce pare ciudat. Până ai pe cineva sub ea.
Câinele care alegea mereu același mormânt
De câteva luni, aproape de fiecare dată, la mormântul lui Călin era un câine. Metis, de talie medie, fără zgardă, cu blana maro cu gri tunsă parcă inegal, cu foarfeca de bucătărie. O ureche dreaptă, cealaltă îndoită la vârf. Nu era piele și os, dar nici nu părea să mănânce regulat.
Prima dată am crezut că e al cuiva venit în vizită. N-a lătrat. Doar a ridicat capul.
„Salut”, i-am zis.
Atunci am văzut unde stătea. Nu în apropiere. Chiar lângă cruce.
S-a tras câțiva pași când am îngenuncheat, dar n-a plecat. Am pus florile și l-am întrebat încet: „Tu l-ai cunoscut?”
A înclinat capul. Pentru prima dată în luni de zile, în cimitirul acela mi-a venit să zâmbesc.
Duminică de duminică, era acolo. Ghemuit în iarbă. Așezat drept. Adormit cu botul între labe. Nu cerșea mâncare, nu se gudura. Stătea doar lângă Călin.
Am început să-i duc recompense în poșetă. Le lua cu grijă.
„Începi să mă costi”, i-am zis într-o dimineață. A bătut o dată din coadă în iarbă. Gestul ăla mic m-a urmărit toată ziua.
Cimitirul are sute de morminte. Familii vin și pleacă, cu flori, candele, fotografii. Și totuși, câinele îl alegea mereu pe Călin.
L-am întrebat pe nea Emil, paznicul, care lucrează acolo de ani buni și îi știe pe toți cei care vin des. A ridicat din umeri. Câinele venea de o vreme, nimeni nu știa de unde. Nu-l hrănea nimeni și nu dormea în cimitir.
Asta m-a făcut și mai curioasă. Câinele privea din când în când spre poartă, de parcă aștepta ceva. Și înainte să plec eu, dispărea.
Drumul până la ușa din capătul străzii
Duminica trecută nu am plecat la ora obișnuită. Am rămas deoparte și am așteptat. Câinele s-a ridicat, s-a întins și a pornit spre poartă.
L-am urmărit.
A traversat strada și a mers pe trotuar fără să ezite la nicio intersecție. Pe lângă o benzinărie închisă, pe o alee îngustă din spatele unor case pe lângă care nu avusesem niciodată motiv să trec.
„E ridicol”, mi-am zis. O femeie în toată firea, care se ține după un câine al nimănui într-o duminică după-amiază.
Dar de fiecare dată când încetineam, el mergea mai departe.
Curțile s-au micșorat. Vopseaua se cojea de pe balustrade. O bicicletă fără roata din față stătea rezemată de un gard.
După aproape douăzeci de minute, câinele s-a oprit în fața unei case mici și vechi, la capătul unei fundături. A zgâriat de două ori ușa și s-a așezat.
Am rămas pe trotuar, cu inima bătându-mi tare. Am vrut să plec. Poate era câinele vreunui bătrân. Poate nu era nimic de descoperit.
Apoi a scârțâit o scândură înăuntru și ușa s-a deschis câțiva centimetri.
„Doamna Diana?”
Mi-au trebuit câteva secunde.
„Sabina?”
Sabina fusese iubita lui Călin în ultimul an de liceu. Ea avea 17 ani, el 18. Aproape un an a fost peste tot la noi: la masă, pe canapea la filme, pe treptele din spate, șușotind cu el. Apoi s-au despărțit. Călin n-a vrut să vorbească despre asta. Câteva luni mai târziu, Sabina a dispărut complet din viața noastră.
„Am venit după câinele tău”, i-am spus.
„După Lupu?”
„A stat la mormântul lui Călin. În fiecare duminică.”
S-a făcut albă la față. Apoi a deschis ușa mai larg. „Intrați.”
Adidașii albaștri de lângă hol
Camera era mică, dar curată. O canapea uzată, cărți de copii într-o ladă de plastic lângă televizor. Și, lângă hol, o pereche de adidași albaștri, minusculi.
„Ai un copil?”
Înainte să răspundă, o voce subțire a strigat: „Mami?”
Din hol a apărut un băiețel de vreo trei ani, în pijama cu dinozauri, cu părul ridicat într-o parte. M-a văzut și s-a oprit. Și-a ridicat o sprânceană mai sus decât pe cealaltă.
Exact cum făcea Călin când nu înțelegea ceva.
„Cine e doamna?”
„E doamna Diana”, a zis Sabina, cu vocea tremurând.
„Bogdan, puiule, du-te să te joci cu Lupu.”
„Pot să iau biscuiți?”
„Da.”
„Doi?”
„Doi.”
Am așteptat să iasă. Apoi m-am întors spre ea.
„Spune-mi.”
„Bogdan e fiul lui Călin.”
M-am prins de spătarul unui scaun. Am auzit frigiderul bâzâind, zgarda câinelui zornăind în bucătărie, o ușă de dulap deschisă de mâini mici. Pe femeia din fața mea abia o mai înțelegeam.
Aflase că e însărcinată după accident. Avea 18 ani, părinții ei erau furioși, ea și Călin nu mai erau împreună. Apoi el a murit.
„Și trei ani n-ai zis nimic?”
„Mi-a fost frică. Am crezut că o să mă urâți. Ai mei mi-au spus să nu vă caut, că ați suferit destul.”
„Știi de câte ori am stat la crucea lui, dorindu-mi încă o bucată din el? Și copilul lui era aici, în celălalt capăt al orașului.”
„V-am sunat de o sută de ori în gând. Cu fiecare lună, era tot mai greu.”
Răspunsul ăsta m-a durut tocmai pentru că îl înțelegeam. O zi imposibilă devine o săptămână. Apoi o lună. Apoi ani.
De ce venea Lupu la cimitir
Mi-a arătat pozele din telefon. Călin la 18 ani, rânjind spre cameră. Sabina lângă el. Apoi Bogdan. Același zâmbet. Aceeași sprânceană strâmbă.
„Și câinele?”
Pentru prima dată, aproape a zâmbit. „Lupu era al lui Călin.”
Îl găsise în spatele unui magazin, în vara dinaintea clasei a douăsprezecea, și îl ținuse săptămâni întregi în spatele magaziei părinților ei. Mi-am amintit atunci serile în care Călin venea târziu și mâncarea pentru câini care dispărea din garaj. Credeam că hrănea câinele vecinilor.
Lupu nu alesese un mormânt la întâmplare. Venea în vizită la cineva pe care îl iubea.
Ca mine.
Bogdan s-a întors cu doi biscuiți și m-a studiat. „Mami zice că tati era amuzant.”
„Era.”
„L-ați cunoscut?”
M-am lăsat pe vine în fața lui. „Foarte bine. Era băiețelul meu.”
S-a gândit puțin. Apoi i s-a luminat fața. „Deci tu ești bunica mea?”
Am dat doar din cap. M-a îmbrățișat stângaci, cu o mână după gâtul meu și cu biscuitul în cealaltă.
Duminica următoare am mers din nou la cimitir. Sabina stătea lângă mine. Bogdan mă ținea de mână. Lupu era culcat la locul lui, lângă cruce.
„Puteai să găsești și o cale mai simplă să ne faci cunoștință”, i-am spus lui Călin.
Trei ani am crezut că accidentul mi-a luat tot ce ar fi putut deveni fiul meu.
M-am înșelat.
Am plecat din cimitir ținându-mi nepotul de mână.
