Mirela Loșniță
Maria avea doar 12 ani când a ajuns la Iași pentru a se închina la racla Sfintei Cuvioase Parascheva. Așteptase aproape zece ore, în frig, alături de mii de pelerini. Când o reporteriță a observat-o și a aflat pentru cine venise să se roage, povestea copilei a căpătat o întorsătură neașteptată.
— De zece ore stai la coadă, fetițo? Dar unde sunt părinții tăi?
Maria și-a coborât privirea.
În mâini ținea o fotografie veche.
— Părinții mei nu mai sunt. Eu stau cu bunica și bunicul.
Reporterița, Andreea, s-a așezat lângă ea.
— Și ai venit până aici pentru ei?
Maria a strâns fotografia la piept.
— Pentru ei am venit.
Dorința Mariei a emoționat-o pe reporteriță
Alături de copilă se afla doamna Ileana, o vecină care o însoțise la Iași și care avusese grijă de ea pe durata pelerinajului.
Andreea a continuat discuția.
— Dacă bunicii tăi te-ar vedea acum, ce ai vrea să le spui?
Maria s-a gândit câteva secunde.
— Să nu-și facă griji pentru mine. Eu o să învăț. Vreau să ajung doctoriță și, când o să fiu mare, o să am eu grijă de ei.
Reporterița a încercat să-și ascundă emoția.
Maria a continuat:
— Bunicul îmi spune că sunt comoara lui. Dar eu nu vreau să-mi mai cumpere dulciuri. Mai bine să-și ia medicamente.
Doamna Ileana a cuprins-o după umeri.
— Tu ești copil, Maria. Nu trebuie să duci toate grijile oamenilor mari.
— Știu. Dar ei mă mai au doar pe mine și eu îi mai am doar pe ei.
Rândul a început din nou să înainteze.
După ore întregi de așteptare, Maria a ajuns în cele din urmă în apropierea raclei.
Și-a făcut cruce.
A lipit fotografia bunicilor de piept și a închis ochii.
— Sfântă Parascheva, eu nu vreau nimic pentru mine. Numai să-i ajute Dumnezeu pe bunica și bunicul. Să fie sănătoși și să rămână lângă mine până cresc mare.
Apoi s-a îndepărtat.
Pentru ea, drumul până la Iași avusese un singur scop.
Reporterița a luat o decizie după ce a auzit povestea
La ieșire, Andreea le-a așteptat pe Maria și pe doamna Ileana.
Voia să afle mai multe despre familie.
— Credeți că aș putea vorbi cu bunicii ei?
Ileana a ezitat.
— Sunt oameni modești. Nu le place să ceară nimic.
— Nu vreau să-i expun. Cunosc însă o organizație care sprijină persoane cu probleme medicale. Poate există o modalitate prin care să-i ajutăm.
Femeia i-a explicat că bunicul Mariei avea probleme cardiace și trebuia să ajungă periodic la controale.
Drumul până la spital era însă dificil și costisitor pentru familie.
Bunica avea, la rândul ei, probleme de sănătate.
Andreea a luat numărul familiei și a promis că nu va publica nimic fără acordul bunicilor.
În acea seară, Maria s-a întors acasă.
Bunica o aștepta la poartă.
— În sfârșit ai venit! Ai înghețat de frig?
Maria a alergat și s-a aruncat în brațele ei.
— Puțin. Dar am ajuns la Sfânta!
În casă, bunicul o aștepta lângă sobă.
— Te-ai rugat, fata bunicului?
— M-am rugat.
— Și ce ai cerut pentru tine?
Maria s-a așezat între cei doi bătrâni.
— Să fiți voi sănătoși.
— Dar asta nu este pentru tine.
Fetița a zâmbit.
— Ba este. Dacă sunteți voi bine, sunt și eu bine.
Bunica și-a șters repede lacrimile cu marginea șorțului.
Un telefon primit după două zile a schimbat lucrurile
La două zile după întoarcerea Mariei, telefonul familiei a sunat.
Era Andreea.
Reporterița le-a povestit bunicilor despre materialul pe care voia să-l realizeze și le-a cerut permisiunea să folosească fragmente din discuția cu Maria.
Bunicul Gheorghe a refuzat inițial orice formă de ajutor.
— Domnișoară, noi nu vrem să ne plângem la televizor. Am muncit toată viața.
Andreea l-a liniștit.
Nu intenționa să prezinte familia într-o situație umilitoare și nici să transforme povestea într-un apel public disperat.
Voia să vorbească despre legătura dintre copilă și bunicii care o crescuseră.
În același timp, putea pune familia în legătură cu o asociație capabilă să îi ajute în privința problemelor medicale.
După o discuție lungă, bunicii au acceptat.
Au cerut doar ca locuința și adresa lor să nu fie făcute publice.
Reportajul a fost difuzat câteva zile mai târziu.
În imagini apărea Maria povestind despre bunicii săi și despre visul de a deveni medic.
O singură frază a impresionat însă foarte mulți oameni:
— Dacă îi pierd și pe ei, eu la cine mă mai întorc acasă?
Mesajele au început să apară după difuzarea materialului.
Mai multe persoane voiau să ajute.
Bunicul Mariei a ajuns din nou la medic
O organizație a luat legătura cu familia și a verificat situația înainte să ofere sprijin.
Ajutorul a fost îndreptat către lucrurile de care bunicii aveau nevoie.
Transport pentru consultații.
Medicamente prescrise de doctori.
Câteva reparații necesare în locuință.
Bunicul Gheorghe a ajuns la un control cardiologic, unde medicul l-a evaluat și i-a ajustat tratamentul în funcție de investigațiile efectuate.
Bunica Mariei a fost și ea consultată pentru problemele de sănătate cu care se confrunta.
Într-o după-amiază, Gheorghe s-a întors acasă de la spital.
Maria își făcea temele în bucătărie.
— Fata bunicului, vino puțin!
Maria a sărit de pe scaun.
— Ce ai pățit?
Bătrânul a început să râdă.
— Nimic. Tocmai asta voiam să-ți spun. Doctorul mi-a explicat ce trebuie să fac și mi-a schimbat tratamentul. Parcă respir ceva mai bine.
Maria l-a îmbrățișat.
— Dar să iei toate pastilele!
— Le iau.
— Și să nu mai spui că nu mergi la control fiindcă este prea departe.
— Promit.
— Serios?
— Serios.
În aceeași seară, Maria a rugat-o pe bunica ei să o ajute să o sune pe reporteriță.
— Doamnă Andreea, bunicul a fost la doctor.
— Știu. Cum se simte?
— Spune că mai bine. Vreau să vă mulțumesc.
Andreea i-a explicat că meritul aparținea tuturor oamenilor care se implicaseră.
Maria a răspuns simplu:
— Atunci spuneți-le că mă rog și pentru ei.
Maria avea acum un singur plan pentru viitor
Săptămânile au trecut.
Viața familiei nu s-a transformat într-o poveste perfectă.
Bunicii nu au devenit bogați.
Casa a rămas modestă.
Problemele de sănătate nu au dispărut miraculos.
Dar familia nu mai era singură în fața lor.
Într-o duminică, Maria stătea între bunicii ei.
— Știți ce am cerut la Iași?
— Să fim sănătoși, a răspuns bunica.
— Da. Dar am uitat ceva.
— Ce?
— Trebuia să spun și până când.
Gheorghe a început să râdă.
— Și până când trebuie să trăim noi?
Maria a început să numere pe degete.
— Până termin școala. După aceea facultatea. Apoi trebuie să mă vedeți doctoriță.
— Atât?
— Nu. Trebuie să veniți și la nunta mea.
Bunica a izbucnit în râs.
— Păi tu ne-ai făcut program pentru următorii 20 de ani!
— Exact. Așa că trebuie să aveți grijă de voi.
Bunicul a devenit serios.
A luat mâna copilei între palmele sale.
— Noi nu putem promite câți ani vom avea, Maria. Dar putem promite că nu ne mai neglijăm sănătatea.
— Asta vreau.
Seara, înainte de culcare, bunica i-a adus un ceai.
Maria s-a băgat sub pătură și a privit pentru câteva secunde fotografia părinților.
— Mamă, tată, sper că mă vedeți. Eu sunt bine. Dar mai am nevoie de bunica și bunicul.
A stins veioza.
După câteva secunde, vocea bunicului s-a auzit din camera cealaltă:
— Maria, ai închis geamul? E frig afară!
Copila a zâmbit în întuneric.
— Da, bunicule!
Acela era sunetul pe care voia să-l audă în fiecare seară.
Nu putea ști dacă lucrurile care se întâmplaseră după pelerinaj aveau vreo legătură cu rugăciunea rostită la racla Sfintei Parascheva.
Știa însă că oamenii potriviți le ieșiseră în cale într-un moment în care familia avea nevoie de ajutor.
Iar pentru Maria, cea mai mare bucurie nu era că apăruse la televizor și nici că povestea ei fusese auzită de mii de oameni.
Era mult mai simplă.
Când se întorcea de la școală, bunica o aștepta încă în prag.
Iar din casă se auzea glasul bunicului:
— Ai venit, fata bunicului?
Pentru Maria, cât timp putea răspunde „Da!”, acela era cel mai frumos dar pe care îl putea primi.
