Vanatoru Andreea
În tocul ușii dormitorului, Elena rămase înlemnită, simțind cum fiecare fibră a trupului i se încorda. În fața ei, pe marginea patului dezordonat, Oana stătea îmbrăcată doar cu o cămașă bărbătească – cămașa lui Dimitrie – care-i cădea lejer peste umeri, abia acoperindu-i coapsele. În același timp, Dimitrie, cu părul încă ud și ciufulit de la duș, se apleca neîndemânatic încercând să-i învelească picioarele goale cu o pătură azvârlită neglijent lângă ei.
Amica ei era în pat cu soțul său
În clipa în care a văzut-o, Dimitrie a tresărit violent, ridicându-se în picioare, palid ca varul. Chipul i s-a transformat într-o mască de groază și vinovăție.
— Elena! exclamă el, glasul frânt de panică. Nu… nu trebuia să fii la birou?
Oana, prinsă ca într-o capcană, trase repede cămașa mai jos peste genunchi, roșind din creștet până în vârful degetelor. Nu părea însă complet șocată. Mai degrabă părea jenată, ca un copil prins furând dulciuri, nu ca o femeie care tocmai trădase încrederea unei prietenii clădite în douăzeci de ani.
Elena își înfrână cu greu zbuciumul din piept
Elena își înfrână cu greu zbuciumul din piept și, cu o voce de o răceală tăioasă, întrebă: — „De cât timp? Cât timp mă mințiți?”
Tonul calm al vorbelor ei contrasta dureros cu tumultul care-i clocotea înăuntru. Oana își coborî privirea, incapabilă să înfrunte ochii aceia plini de trădare.
Dimitrie făcu un pas spre ea, ridicând mâinile într-un gest disperat, parcă încercând să oprească prăbușirea inevitabilă. — Lenuța, te rog… nu e ce pare. Putem să vorbim, doar noi doi?
Un zâmbet amar, aproape strivit de durere, se schiță pe buzele Elenei. — Evident că nu e ce pare. Nu e niciodată ce pare, nu-i așa? Își întoarse privirea spre Oana, iar în ochii ei se aprinse o lumină greu de suportat. — Tu? Dintre toți… chiar tu?
Oana își dregă glasul, cu obrajii în flăcări și ochii pironiți în podeaua de lemn. — A fost… a fost o greșeală. S-a întâmplat, fără să vrem… în noaptea petrecerii de Crăciun, când tu ai lipsit… fiindcă erai bolnavă…
„Șase luni?” Elena a simțit cum genunchii i se înmoaie. „Voi doi, de șase luni, în spatele meu?”
Cu un gest mecanic, și-a pus mâna pe abdomen. Testul pozitiv părea acum o cruzime a destinului.
„Felicitări, vei fi tată. Acum, ieși afară”
„Vreau să plecați,” a spus ea, surprinzându-se cu propria fermitate. „Amândoi. Acum.”
„Este și apartamentul meu!” a protestat Dimitrie. „Nu poți să mă dai afară.” Elena a scos testul de sarcină din geantă și l-a aruncat pe pat, între ei. „Felicitări, vei fi tată. Acum, ieși afară.”
Fața lui Dimitrie a trecut prin toată gama de emoții – șoc, neîncredere, panică, apoi o licărire de bucurie repede estompată de vină.
„Elena…” a bâiguit el. „Du-te la ea, Dimitrie. Oricum o preferi.”
În timp ce Oana își strângea în grabă lucrurile, cu ochii în lacrimi și scuzele bâlbâite, Dimitrie a rămas în mijlocul camerei, privind când la test, când la Elena. „E… e al meu?” a întrebat el într-un final, vocea frântă.
Elena îl privi lung, cu o răceală ce ar fi putut îngheța aerul dintre ei. Dezgustul i se citea clar pe chip, fiecare trăsătură devenind o acuzație mută.
— În ultimii trei ani, i-a spus ea, vocea vibrând de o furie stăpânită, ai văzut tu vreodată să fiu cu altcineva? Ți-am dat măcar un motiv să mă suspectezi? Te-am mințit, te-am trădat, te-am înșelat vreodată?
Își încrucișă brațele peste piept
Își încrucișă brațele peste piept, gest care părea mai degrabă o armură decât un act de protecție. O liniște apăsătoare căzu între ei, spartă doar de respirația sacadată a bărbatului.
— Dar știi ce? continuă Elena, cu un calm tăios care spunea mai mult decât orice țipăt. Nu o să-ți cer nimic. Nici ție, nici familiei tale pline de bani și pretenții. O să cresc acest copil singură.
Fără să mai aștepte vreo replică, fără să-i mai dea ocazia să-i întindă vreo mână mincinoasă, Elena se întoarse și deschise ușa. Pașii lor se auziră tot mai stins pe coridor, iar apoi tăcerea se așternu din nou, grea și apăsătoare.
Rămasă singură, Elena nu se mișcă din loc. Apartamentul, odinioară plin de căldură și amintiri, i se păru brusc străin, rece, de parcă toată viața ei fusese evacuată odată cu plecarea lor. Se lăsă să cadă în genunchi lângă fotoliul preferat — colțul în care adesea visa, citea sau plângea în taină. De data asta, lacrimile pe care le ținuse cu înverșunare în spatele pleoapelor izbucniră fără control, scuturându-i trupul într-un tremur sfâșietor.
Elena a decis să își ia concediu medical
Plângea nu doar pentru iubirea pierdută. Plângea pentru copilul nenăscut care avea să cunoască lumea fără tată, pentru anii irosiți în iluzii și pentru încrederea frântă iremediabil.
A doua zi după acea confruntare, Elena a decis să își ia concediu medical. Nu pentru că ar fi fost bolnavă în adevăratul sens al cuvântului, dar simțea că sufletul și trupul îi cereau o pauză de la realitatea brutală în care fusese prinsă. Începuse să înțeleagă că viața ei, așa cum o știa, s-ar schimba pentru totdeauna.
A treia zi, a făcut un pas mai hotărât. Contactase un avocat, alegându-l pe cel pe care-l recomandase un prieten din familie, un om cu o reputație impecabilă în cazuri de divorț și dispută de proprietăți. Îi era clar că orice încercare de reconciliere din partea lui Dimitrie nu ar fi fost nimic altceva decât un joc de cuvinte. Așadar, și-a întărit hotărârea.
Dimitrie a revenit, cu speranța că poate o va face să își schimbe părerea
Șapte zile mai târziu, când Dimitrie a revenit, cu speranța că poate o va face să își schimbe părerea, a găsit ușa apartamentului închisă. De data aceasta, nu o mai aștepta nici o privire plină de iubire sau de regret. În locul unui cămin familiar, găsi doar un apartament gol, fiecare colț devenind un martor tăcut al plecării.
Pe masa din sufragerie, a descoperit un contract de vânzare semnat doar de Elena, în care își exercita dreptul de prim cumpărător. Apartamentul îi aparținea acum în întregime. Nici măcar nu avea să o găsească acolo, iar singurătatea i-a lovit ca un val rece.
Nouă luni mai târziu, Elena stătea pe un scaun în sufrageria unui apartament pe care îl făcuse al ei, cu o fetiță în brațe, un mic miracol cu ochii la fel de albaștri ca ai tatălui ei. Deși se simțea copleșită de noile responsabilități, nu simțea nici o umbră de regret. Privind chipul delicat al micuței, știa că alegerea pe care o făcuse fusese corectă. Viața nu se oprește când cei pe care îi iubești te trădează – doar se transformă într-un nou început, un drum diferit, dar mai puternic, mai plin de sens.
