Redactia.ro
Home » Stil de viață » Inedit » A întâlnit o femeie, într-o noapte, acum 42 de ani. N-a mai revăzut-o niciodată, dar peste ani femeia a aflat secretul despre acel străin. Scrisoarea lui pentru ea a fost citită de lumea întreagă. Iată de ce

A întâlnit o femeie, într-o noapte, acum 42 de ani. N-a mai revăzut-o niciodată, dar peste ani femeia a aflat secretul despre acel străin. Scrisoarea lui pentru ea a fost citită de lumea întreagă. Iată de ce

S-au cunoscut în anul 1972, chiar în noaptea de Revelion. Au petrecut toată noaptea împreună, iar dimineața și-au luat „la revedere” pentru totodeauna. 42 de ani mai târziu, bătrânul i-a scris o scrisoare deschisă, pe care a publicat-o pe site-ul „Craiglist”, la secțiunea „Legături pierdute”. Spera că mesajul lui va ajunge la ea și astfel îi va afla povestea.

Nu știm dacă asta chiar s-a întâmplat, dar știm că scrisoarea lui a fost tradusă în cel puțin 4 limbi de circulație internațională. Iată cum suna ea în limba română:

„Te-am întâlnit pe ploaie, în ultima zi a anului 1972, în aceeasi zi în care mă decisesem să mă sinucid. Cu o săptămână înainte, la solicitarea lui Richard Nixon și Henry Kissinger, am zburat cu 4 bombardiere B-52 deasupra Hanoi. Am lansat 48 de bombe.

Câte case am distrus, câte vieti am luat nu o sa știu niciodată. Dar în ochii superiorilor mei, mi-am servit țara onorabil și am fost prin urmare lăsat la vatră cu cele mai înalte distincții. Și astfel, în dimineața zilei de 31 decembrie, mă găseam în apartamentul sărăcăcios de pe Beacon and Hereford bând niste whisky Tenessee și cu chinurile rușinii pătrunzând în adancurile sufletului meu. Când am terminat sticla, m-am îndreptat înspre ușă și mi-am jurat că la întoarcere, o să folosesc pistolul meu Smith & Wesson din dulap ca să îmi ofer eliminarea pe care o meritam.

Am mers ore bune. Am dat ocoale Fenway înainte să mă strecor pe lângă Symphony Hall până la Trinity Church. Apoi am cutreierat prin Common, am urcat dealul cu bolta sa aurie și am hoinărit prin acel labirint încântător intersectat cu Strada Hanover. Până să ajung la port, un cer ca de cărbune s-a înfășișat și burnița a devenit o aversă. În curând aceasta a lăsat locul unui potop. În timp ce ceilalți pietoni țâșneau înspre copertine și culoare, eu mă târam prin ploaie. Probabil că mă gândeam sau mai degrabă speram că ar putea să înlăture stratul de vinovăție care se coagulase în jurul inimii mele. Bineînțeles că nu a făcut asta așa că m-am decis să mă întorc la apartament.

Și atunci te-am zărit.

Te adăposteai sub balconul Old State House. Purtai o rochie de gală care mi se părea în același timp regală și ridicolă. Părul tău șaten era încâlcit pe partea dreaptă a feței și mulți pistrui îți acopereau umerii. Nu văzusem niciodată ceva așa de frumos.

Când m-am oprit lângă tine sub balcon, te-ai uitat la mine cu ochii tăi mari verzi și mi-am dat seama că plângeai. Te-am întrebat dacă erai ok și tu mi-ai răspuns că ai avut și perioade mai bune. Te-am intrebat dacă ai vrea să bei o ceașcă de cafea. Tu ai răspuns că numai dacă aș veni și eu. Înainte să pot zâmbi, mi-ai luat repede mâna și m-ai condus pe o străduță prin Downton Crossing până la Neisner’s.

Am stat la o masă din acel bar și am vorbit ca niște prieteni vechi. Ne amuzam la fel de ușor ca și când ne lamentam și mi-ai mărturisit când mâncam placinta cu arahide că erai logodită cu un bărbat pe care nu îl iubeai, un banker de viță nobilă din Boston. Un Cabot sau poate un Chaffee.

Oricum, parinții lui organizau o serată în acea seară, ceea ce explica și rochia ta. În ceea ce mă privește, am împărtășit mai multe despre mine decât mi-aș fi putut imagina că sunt capabil să o fac în acele momente. Nu am menționat nimic despre Vietnam dar aveam senzația că tu puteai observa că se dă o bătălie în mine.

Totuși, în ochii tăi nu se citea milă deloc și te-am iubit pentru asta. După o oră și ceva, m-am scuzat pentru a mă duce la baie. Îmi amintesc că m-am uitat la reflecția mea din oglindă. Mă întrebam dacă ar trebui să te sărut, dacă ar trebui să îți mărturisesc ce făcusem cu o săptămână înainte din cockpit-ul acelui bombardier sau dacă ar trebui să mă întorc la pistolul care ma aștepta.

Am decis, în cele din urmă, că sunt nedemn de această readucere la viață pe care o straină într-o rochie de gală mi-o oferea și că ar fi păcat să întorc spatele la o asemenea descoperire de valoare. În timp ce mă întorceam, inima îmi bătea în piept precum ciocănelul unui judecător nervos și viitorul, cel al nostru, mi-a licărit în minte.

Dar când am ajuns la masă, tu nu mai erai. Niciun număr de telefon. Niciun bilețel. Nimic. Pe cât de ciudat începuse legătura noastră la fel se și terminase. Eram devastat. M-am intors la Neisner’s în fiecare zi timp de un an dar nu te-am mai văzut niciodată. Ironic, tortura abandonului tău părea să înghită ura de sine și perspectiva sinuciderii mi se părea brusc mai puțin atrăgătoare decât dorința de a afla ce se întamplase în acel restaurant. Adevărul e că niciodată nu am încetat să mă întreb.

Sunt un om bătrân acum și doar recent am povestit întâmplarea cuiva pentru prima oară, un prieten de la VFW. El mi-a sugerat să te caut pe Facebook. I-am răspuns că nu știu nimic despre Facebook și că tot ce știam despre tine era prenumele tău și că locuiseși demult in Boston. Și chiar dacă printr-un miracol aș fi dat peste profilul tău, nu sunt sigur că te-aș fi recunoscut. Timpul este crud în această privință.

Același prieten are o fată deosebit de sentimentală. Ea este cea care m-a condus către Craiglist și aceste “Legături Pierdute”. Dar în timp ce arunc zarul virtual sperând la un noroc cosmic, îmi dau seama acum, după un milion de întrebări și o viață de nopți nedormite, că legătura noastră nu a fost pierdută deloc.

Știi, în acești patruzeci și doi de ani am trăit o viață bună. Am iubit o femeie bună. Am crescut un om bun. Am văzut lumea. Și m-am iertat pe mine. Și tu ai fost sursa pentru toate acestea. Tu ți-ai insuflat spiritul în plămânii mei într-o după-amiază ploioasă și nu îți pot imagina cât îți sunt de recunoscător.

Am de asemenea și zile grele. Soția mea a murit acum patru ani. Fiul meu, anul următor. Plâng mult. Uneori din cauza singurătății, uneori nu știu din ce cauză. Câteodată încă mai pot simți mirosul de deasupra Hanoi. Și atunci, de câteva zeci de ori pe an, primesc un cadou. Cerul se întunecă, norii acoperă Soarele și ploaia începe să cadă. Și atunci îmi amintesc.

Așa că oriunde ai fost, oriunde ești și oriunde te duci, să știi asta: ești încă alături de mine.”

Sursa: Elite Readers

Ai un pont sau mai multe informații pe subiect, scrie-ne pe adresa pont@redactia.ro