A vrut să-și trimită soția și copiii la cămin pentru o săptămână ca să-și aducă mama în vizită. Dar ce a găsit în apartament l-a făcut să încremenească

„Drăguțo, mama vine mâine la mine pentru o săptămână! Ți-am închiriat ție și copiilor o cameră la cămin, veți sta acolo, n-o să pățiți nimic!”

Citește și

Cine este românca care a făcut senzație la Britain’s Got Talent. A primit cel mai...

Cu acest mesaj scurt și sec, Catrina și-a încheiat seara. Nu era prima oară când primea astfel de „surprize” de la soțul ei, Dinu. De fiecare dată când mama lui venea în vizită, întreaga casă trebuia reorganizată. Ea și copiii erau mereu mutați temporar, sub pretextul că bătrâna are nevoie de liniște. Catrina tăcea. Până în seara aceea.

Ceea ce Dinu nu știa era că, de data aceasta, lucrurile aveau să stea altfel. Când a ajuns cu mama sa în fața apartamentului, a găsit mai mult decât liniște: a găsit gol.

O întâlnire „ca-n filme”

Dinu își aștepta mama pe peron cu un buchet uriaș de flori și zâmbetul larg întins pe față. Era momentul lui de fiu devotat, grijuliu, atent. Ea coborî din tren cu pași mărunți și tremura puțin de la oboseală. S-au îmbrățișat lung, ca într-un film vechi, cu scene emoționante.

Pe drumul spre casă, mama lui l-a întrebat, a treia oară:

— Dar ai rezolvat cu Catrina și copiii, da? Nu am de gând să intru într-o casă plină de țipete și jucării împrăștiate!

— Totul e în regulă, mamă. Ești obosită, trebuie să te odihnești. Sunt la cămin, le-am închiriat o cameră pentru o săptămână. Au tot ce le trebuie.

Femeia zâmbi. Dinu simți mândrie. O făcea fericită.

Ajunși în fața blocului, Dinu ridică privirea spre fereastra apartamentului. Întuneric. Exact cum își imaginase. Se simți liniștit. În sfârșit, o săptămână fără zarvă, fără reproșuri de la Catrina, fără cerințele celor mici.

Liniștea care sună a gol

Urcă scările cu mama sa și deschise ușa. Inima îi bătea mai tare, ca de fiecare dată când îi aducea mamei câte o „dovadă” că el este bărbatul perfect, cu casa pregătită, ordonat și atent.

— Intră, mamă. Ia loc puțin, că aprind lumina…

Dar când apăsă întrerupătorul, zâmbetul i se șterse. Camera de zi era… diferită.

Canapeaua fusese mutată. Pe masa de cafea nu mai era nimic. Vaza preferată a Catrinei lipsea. Nici măcar jucăriile copiilor nu mai zăceau prin colțuri.

Înaintă încet, cu un sentiment ciudat în piept.

— Ce-i cu apartamentul ăsta? întrebă mama sa în spate, ușor iritată.

Dinu nu răspunse. Aprinse lumina în dormitor. Dulapul era întredeschis, gol pe jumătate. În baie, periuțele de dinți ale copiilor nu mai erau. Nici gelul de duș roz al Catrinei. În bucătărie, masa era curată. Și acolo, pe lemnul gol, stătea un bilet.

Biletul de pe masă. Tăcerea din jur

Dinu întinse mâna cu gest automat și luă biletul. Mama lui îl urmărea din prag, curioasă.

Pe hârtia albă era scris cu pix albastru:

„Ai avut dreptate, Dinu. O săptămână nu o să pățim nimic. Doar că nu vom sta la cămin. Ci într-o casă în care suntem iubiți. Am luat copiii și am plecat. Și am luat cu noi toate lucrurile care ne aparțin. Tu ai ales cine merită să fie în casa voastră. Eu am ales să nu mai fiu acolo. Nici eu, nici ei. Nu te mai deranjăm. Niciodată.”

Cuvintele erau ordonate, fără patimă. Fără ură. Erau reci. Precise. Gândite. Și tocmai de aceea, lovitura era mai dură.

Dinu simți că nu mai are aer. Reciti. Încă o dată. Și încă.

Mama lui înainta spre el și citi peste umăr. Apoi se retrase ușor, făcându-se mică în spatele lui. Nici măcar ea nu mai avea ce să spună.

— Au plecat… șopti Dinu, fără să realizeze că o face cu voce tare.

— Ai lăsat-o singură, băiete, spuse mama sa, dar glasul nu mai avea aceeași autoritate. Era tulburat, obosit.

Dinu se așeză la masa goală și privi în jur. Tot ce rămăsese era amintirea unei case în care locuise o familie.

O decizie care nu mai poate fi retrasă

Catrina nu fugise. Nu scrisese cuvinte disperate. Nu ceruse ajutor. Nu-și strigase durerea. Scrisese doar un bilet. Și, în tăcerea aceea, spusese tot ce avea de spus.

Ani de umilințe mascate în politețuri, ani în care fusese „dată la o parte” ori de câte ori mama lui venea în vizită, ani în care auzise de prea multe ori că „liniștea mamei e mai importantă decât gălăgia copiilor”.

Acum, gălăgia plecase. Și cu ea și căldura. Și râsetele. Și mirosul de mâncare proaspătă. Și viața.

În locul lor, rămăsese o cameră rece, ordonată, perfectă pentru oaspetele de onoare.

— Unde s-au dus? întrebă mama lui, de parcă ar fi avut nevoie de un răspuns ca să doarmă liniștită.

— Nu știu, spuse Dinu, privind golul. Dar cred că acolo unde sunt primiți.