Loredana Ionescu
Într-o noapte adâncă de iarnă, cu zăpada ce scârțâia sub pașii înghețați ai destinului, o fetiță de doar zece ani stătea în pragul casei în care își petrecuse toată copilăria. Geamantanul ei vechi, uzat pe margini și cusut pe alocuri de mâna tatălui, era tot ce mai avea. Aliona privea în gol, cu ochii mari, negri, fixați asupra ușii care tocmai fusese trântită cu putere în fața ei. Marina, mama vitregă, nu i-a spus nici măcar un cuvânt. Nicio explicație, nicio scuză. Doar tăcere și frig.
Aliona, fetița alungată în miez de noapte
Cu doar o zi înainte, Aliona îl ținuse de mână pe tatăl ei, pentru ultima dată. Îl privea cu ochi umezi cum era coborât în pământul rece, învelit într-un palton pe care-l purtase în zilele de sărbătoare. El fusese tot ce avea. Părinții biologici se despărțiseră când ea era mică, iar mama ei dispăruse apoi definitiv din peisaj. Tatăl fusese stâlpul, glasul cald și brațul care o adormea seară de seară. Când Marina a apărut în viața lor, Aliona a încercat să o accepte. La început, părea doar distantă. Apoi, ostilă. Iar când tatăl a fost răpus de boală, Marina n-a mai făcut eforturi să-și ascundă resentimentele.
După înmormântare, în aceeași seară, Marina i-a spus sec:
– Ia-ți lucrurile și pleacă. N-ai ce căuta aici. Nu mai e nimeni care să te țină.
Fără lacrimi, fără urlete. Doar o privire rece și o voce dură, care i-au frânt sufletul copilului.
Aliona a adunat câteva haine, un ursuleț cu ochi lipsă și, cel mai important, caietul tatălui. În acel jurnal vechi, cu coperți tocite, bărbatul scrisese visurile fiicei lui, dorințele ei de copil, schițase desene, bilețele, promisiuni. Acel caiet era tot ce mai avea din el.
Pe când Marina se așeza confortabil pe canapeaua din sufragerie și își turna un pahar de vin, convinsă că problema era rezolvată, Aliona ieșea pe poartă, singură, în întuneric. În urma ei, casa rămânea luminată, caldă, dar goală de iubire.
În sat, toate casele dormeau. Niciun vecin nu s-a uitat pe geam, nimeni nu a întrebat unde pleacă fetița cu picioarele în bocanci prea mari și geamantanul târându-se pe zăpadă. Se adăpostește în foișorul de lemn din parcul vechi al satului, unde, între stinghiile crăpate și scândurile reci, își face loc într-o pătură mototolită, cu miros de fum vechi.
Noaptea trece greu. Frigul îi pătrunde în oase, iar stomacul urlă de foame. Aliona strânge la piept caietul tatălui și încearcă să-și amintească vocea lui. Un vers pe care-l fredonau împreună, o promisiune că va fi acolo mereu pentru ea. Plânge în surdină, dar nu din frică. Nu știe ce e frica. Plânge de singurătate.
În acel timp, Marina, sigură pe ea, își contura deja viitorul. Intenționa să vândă casa și să plece în Italia, să reînceapă viața fără „copilul altcuiva pe cap”. Îi spusese șoferului care o adusese de la cimitir:
– N-am obligații. N-a fost niciodată fata mea. Tatăl ei a răsfățat-o prea mult.
Șoferul, un bărbat în vârstă, cu umeri încordați și privire obosită, o ascultase în tăcere. Nu zicea nimic, dar în oglinda retrovizoare o urmărise pe Aliona cum stătea în spate, tăcută, cu ochii în pământ. Știa că ceva nu e în regulă.
Dimineața a venit cu o liniște apăsătoare. Soarele abia răzbătea printre nori, iar satul înghețat se trezea încet. Marina ieșise în curte să fumeze o țigară, gândindu-se la următorul pas. Dar atunci s-a întâmplat ceva neașteptat.
De pe drum, în fața porții, s-a oprit un convoi de SUV-uri negre
Vuietul motoarelor a umplut aerul. De pe drum, în fața porții, s-a oprit un convoi de SUV-uri negre, cu geamuri fumurii și numere de înmatriculare din străinătate. Trei, patru, cinci mașini, toate identice. Oamenii din sat au început să tragă cu ochiul pe după perdele, întrebându-se cine sunt oaspeții misterioși.
Un bărbat în costum a coborât primul. Înalt, cu trăsături ferme și un fular negru strâns la gât, a bătut în poartă cu o precizie militară. Marina, nedumerită, s-a apropiat.
– Da?
– Bună dimineața. Mă numesc Alexei. Sunt avocatul familiei Dumitrescu. Am venit pentru Aliona.
Marina a râs ironic.
– Fata aia? A plecat. Nu mai e treaba mea.
– Dimpotrivă, doamnă. E exact treaba noastră. Ați încălcat testamentul domnului Andrei Dumitrescu.
– Care testament? a bâiguit ea, pentru prima dată cuprinsă de neliniște.
– Cel înregistrat la notar în urmă cu șase luni. Domnul Dumitrescu a lăsat întreaga avere fiicei sale. Casa, conturile, terenul. Totul e al Alionei.
– Mințiți!
Avocatul a scos din geantă o copie a documentului, semnat și ștampilat.
– Nu doar că ați evacuat un minor ilegal, dar ați încercat să dispuneți de bunuri care nu vă aparțin. Conform actelor, sunteți doar tutore temporar. În mod abuziv. Începând de azi, acest statut încetează. Am venit s-o luăm pe Aliona. Unde este?
Marina a pălit. Nu știa ce să răspundă. Nici ea nu știa exact unde se dusese fata. Nu o interesase. Îi spusese doar să dispară.
– Nu știu. A plecat aseară. N-am unde s-o găsesc, a bâiguit ea.
– Atunci chemăm poliția, a spus calm avocatul.
Dar până să apuce să formeze numărul, din capătul străzii, un băiețel care ducea pâinea către brutărie a strigat:
– Domnule, domnule! Fetița e în foișor! A dormit acolo! Am văzut-o eu!
Oamenii din mașini s-au îndreptat imediat spre locul indicat. În foișor, Aliona, slăbită, cu obrajii roșii de frig și ochii obosiți, încă ținea strâns la piept caietul tatălui. Când l-a văzut pe Alexei, s-a speriat.
– Cine sunteți?
– Sunt prietenul tatălui tău, micuțo. M-a rugat să am grijă de tine dacă el nu mai poate. Hai cu noi. Te ducem acasă.
Aliona nu a înțeles imediat. Întreba:
– Care casă? Aia nu mai e a mea…
– Este. Și va rămâne. E moștenirea ta. Nimeni nu are voie să te dea afară.
În aceeași zi, Marina a fost escortată afară din locuință. Cu acte și cu martori. Aliona a fost primită înapoi în casa tatălui ei, de data aceasta însoțită de o armată de oameni care aveau grijă de ea. Îngrijitoare, avocat, consilier, și chiar o bunică din partea tatălui, venită dintr-un alt oraș. Niciunul nu știa de gestul Marinăi până în acel moment.
Povestea Alionei s-a răspândit rapid în comunitate. Vecinii au început să-și pună întrebări. O femeie de la colțul străzii spunea:
– Și eu am văzut-o plecând cu geamantanul, dar am crezut că merge la o mătușă.
Altul murmura:
– Păcat. Era o fetiță tare cuminte.
În următoarele luni, viața Alionei s-a schimbat complet. Nu doar că a rămas în casa tatălui ei, dar a început să primească vizite regulate de la profesori, terapeuți, și mai ales, sprijin emoțional. Caietul tatălui, păstrat cu sfințenie, a devenit parte din jurnalul zilnic al fetei.
Și cu fiecare pagină, visa din nou. Pentru că în ciuda tuturor nopților reci, în ciuda trădărilor și a ușilor trântite, inima unui copil poate găsi mereu drumul spre lumină.
Sursa foto: Arhivă
