Vanatoru Andreea
Era o zi rece de toamnă când am ajuns acasă cu fiica mea, în sfârșit scăpate de agitația spitalului. Născusem cu câteva zile înainte și eram copleșită de oboseală, dar și de o fericire imensă. Micuța noastră, Ana, dormea liniștită în scoică, iar eu eram nerăbdătoare să o aduc în casa noastră, să o așez în pătuțul pregătit cu atâta dragoste de mine și de soțul meu, Radu.
Am născut o fetiță minunată, dar soțul m-a părăsit
Dar când am deschis ușa casei, un gol ciudat m-a lovit în stomac. Casa era ciudat de tăcută. Nicio lumină aprinsă, nicio haină lăsată aiurea de Radu, așa cum făcea mereu. Am pășit înăuntru, încercând să mă liniștesc. Poate era doar plecat la cumpărături, mi-am spus. Dar pe masa din bucătărie am văzut un bilet. Mâinile îmi tremurau când l-am ridicat și am început să citesc:
„Îmi pare rău, dar nu pot face asta. Nu pot rămâne. Trebuie să plec. Nu mă căuta.”
Mi s-a făcut brusc frig. Ce însemna asta? Inima îmi bătea nebunește în piept, iar gândurile îmi alergau haotic. Am sunat imediat la telefonul lui, dar era închis. Am sunat-o pe mama lui, pe prietenii lui, pe colegi. Nimeni nu știa nimic. Era ca și cum Radu s-ar fi evaporat.
M-am prăbușit pe canapea, cu Ana în brațe, simțindu-mă sfârșită. Cum putea să facă așa ceva? Tocmai devenise tată! Eram o familie! De ce ar pleca acum, când aveam cel mai mult nevoie de el?
„Am plecat pentru că nu e copilul meu”
Câteva zile am fost într-o stare de șoc. Eram singură, cu un copil nou-născut, fără nicio explicație clară. Apoi, după o săptămână de incertitudine și întrebări fără răspuns, am primit un mesaj de la el. Era un text scurt, dar mi-a înghețat sângele în vene: „Am plecat pentru că nu e copilul meu”
Am simțit cum mi se taie respirația. Ce însemna asta? Cum putea să spună așa ceva? Am încercat să îl sun, să îi trimit mesaje, dar nu mi-a mai răspuns. Eram furioasă, rănită, confuză. De unde îi venise această idee absurdă? Ana era a lui! Nu exista nicio îndoială!
Devenise retras în ultimele luni de sarcină
Am început să rememorez ultimele luni, să caut semne, să înțeleg unde apăruse această nebunie. Îmi aminteam cum, în ultima perioadă a sarcinii, devenise mai retras. Punea întrebări ciudate, legate de date, de momentul conceperii. Dar niciodată nu îmi dăduse de înțeles că avea îndoieli atât de mari încât să fugă.
Am decis să iau legătura cu unul dintre prietenii lui cei mai apropiați, Andrei. Poate el știa ceva. Când i-am povestit despre mesaj, a rămas tăcut câteva secunde, apoi a oftat:
„Diana, trebuie să îți spun ceva. Radu era… obsedat de ideea că Ana nu e copilul lui. De ceva timp citea tot felul de prostii pe internet, despre tați care își cresc copiii altora fără să știe. Era convins că trebuie să facă un test de paternitate. Chiar mi-a zis, înainte să pleci la spital, că dacă fetița nu îi seamănă, o să plece.”
Nu îmi venea să cred ce auzeam. Cum putea să își bazeze decizia pe niște teorii absurde de pe internet? Cum putea să plece fără să vorbească măcar cu mine?
Testul ADN
În zilele următoare, am făcut un test ADN, nu pentru că simțeam nevoia să mă justific, ci pentru că voiam să am dovada clară. Rezultatul era exact ceea ce știam deja: Radu era tatăl Anei. Cu hârtia în mână, i-am trimis un mesaj scurt: „Ai greșit. Iată dovada.”
Nu a răspuns imediat. De fapt, au mai trecut două săptămâni până când, într-o noapte, am auzit soneria. Când am deschis ușa, era Radu. Neras, cu cearcăne adânci, vizibil marcat de ce făcuse. M-a privit lung, apoi a coborât privirea.
„Diana, îmi pare rău… Am greșit teribil.”
L-am lăsat să intre. S-a apropiat de pătuțul Anei și a privit-o îndelung. Nu am spus nimic. L-am lăsat să stea acolo, să simtă tot ce pierduse în aceste săptămâni.
Apoi, cu voce stinsă, a început să-mi explice. Își ceruse scuze de o mie de ori. Spunea că mintea lui fusese otrăvită de dubii, de temeri, de nesiguranță. Că își pierduse încrederea în el însuși, în mine, în relația noastră. Dar acum regreta enorm. Voia să repare lucrurile.
L-am ascultat, dar durerea nu putea fi ștearsă atât de ușor. Nu puteam să trec peste ce făcuse doar pentru că își dăduse seama că greșise. Mi-am dat seama că dragostea nu e suficientă. Aveam nevoie de încredere. Și el distrusese asta.
Suferința era prea mare
„Radu, ai abandonat-o pe Ana înainte să apuce să te cunoască. Pe mine m-ai lăsat singură într-un moment în care aveam nevoie de tine mai mult ca oricând. Nu pot uita asta peste noapte.”
Ochii lui s-au umplut de lacrimi. Știa că am dreptate. Și totuși, în privirea lui vedeam și speranță. Speranța că poate, într-o zi, îl voi putea ierta.
Nu am luat o decizie atunci. Știam doar că, indiferent ce va urma, Ana nu va crește fără tatăl ei. Dar eu? Eu trebuia să mă regăsesc înainte de a hotărî dacă îl mai vreau alături. Așa că l-am lăsat să vadă copilul, dar nu l-am primit înapoi în viața mea. Cel puțin, nu atunci. Aveam nevoie de timp. Și de siguranța că, dacă îl voi primi vreodată înapoi, nu va mai fugi niciodată.
