Ana Sasu
Marți seara am ajuns acasă de la serviciu convinsă că cea mai mare problemă a zilei avea să fie ce pregătesc pentru cină.
M-am înșelat.
Imediat ce am deschis ușa sufrageriei, am rămas nemișcată.
O bucată uriașă din perete dispăruse.
Canapeaua fusese trasă în mijlocul camerei, covorul era acoperit de praf și bucăți de gips-carton, iar soțul meu, Radu, stătea în genunchi lângă deschizătură.
Avea lângă el o bormașină, un ciocan, o rangă, o ruletă și o cutie cu scule.
— Radu… ce s-a întâmplat aici?
S-a întors spre mine.
— Nu te speria. Arată mult mai rău decât este.
Nu cred că există vreo situație în care propoziția asta să te liniștească.
— Aveam un perete când am plecat dimineață.
— Știu.
— Acum nu-l mai avem.
A oftat.
— Priza de acolo era slăbită.
Mi-a arătat spre marginea găurii.
— Am vrut să verific cablurile. Când am scos capacul, s-a fisurat puțin peretele. Așa că am desfăcut mai mult.
M-am uitat la deschizătura de aproape un metru și jumătate.
— „Puțin”?
— M-am lăsat dus de val.
Am vrut să-l cred.
Serios.
Radu nu era genul de om care să facă lucruri absurde fără motiv.
Eram căsătoriți de 15 ani și, dacă aveam o problemă în casă, de obicei discutam înainte.
Dar ceva nu se lega.
M-am uitat mai atent.
Bucățile de perete nu fuseseră smulse.
Fuseseră tăiate.
Unele erau chiar așezate atent lângă șemineu.
Ruleta era desfăcută.
Pe podea se vedeau câteva semne făcute cu creionul.
— Ai măsurat peretele?
Radu a tăcut.
— Ca să știu cât trebuie reparat.
— Înainte sau după ce l-ai spart?
Mi-a aruncat o privire iritată.
— Te rog, nu transforma asta într-un interogatoriu.
— Nu eu am transformat sufrageria într-un șantier.
Atunci a apărut Mara.
Fiica noastră avea 12 ani și, în mod normal, era curioasă în legătură cu absolut orice.
Dacă schimbam poziția unei veioze, întreba de ce.
Dacă Radu muta o mobilă, voia să știe unde, când și pentru cât timp.
Dar când a coborât și a văzut peretele, nu a întrebat nimic.
Asta m-a făcut imediat atentă.
— Mara, erai acasă când tata a făcut asta?
Ea și-a mutat privirea spre Radu.
Înainte să răspundă, el a spus:
— A stat aproape toată după-amiaza în camera ei.
Mara a dat încet din cap.
— Da.
Apoi și-a luat un iaurt și a urcat.
La cină a fost la fel.
Mara aproape că nu vorbea.
Iar de fiecare dată când aduceam vorba despre perete, se uita spre tatăl ei.
După masă, Radu s-a întors în sufragerie.
Eu am urcat.
Zece minute mai târziu, cineva a bătut la ușa dormitorului.
Era Mara.
A intrat și a închis ușa.
— Tata e jos?
— Da.
Și-a coborât vocea.
— Mamă, tata nu repara nicio priză.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Atunci ce făcea?
— Căuta ceva.
„L-am auzit vorbind cu bunicul”
M-am așezat pe marginea patului.
— Ce căuta?
— Nu știu.
— Atunci de unde știi?
Mara s-a apropiat.
— Pentru că înainte să înceapă să taie peretele, a vorbit la telefon cu bunicul.
Tatăl lui Radu murise cu aproape un an înainte.
Singurul bunic rămas era tatăl meu, Petre.
— Cu bunicul Petre?
— Da.
Situația devenea și mai ciudată.
— Ce au vorbit?
— Nu am auzit tot.
A făcut o pauză.
— Dar tata a spus: „Dacă mai este acolo, trebuie s-o găsesc înainte să vină acasă.”
— „Ea” fiind eu?
— Cred că da.
Am simțit un fior rece.
— Ce trebuia să găsească?
Mara a ezitat.
— O cutie.
Am privit-o.
— Ce cutie?
— Bunicul i-a spus că este ascunsă în perete, aproape de șemineu.
Mi-am amintit instantaneu ceva.
Casa fusese a părinților mei.
Eu crescusem acolo.
După ce mama murise, tata se mutase într-un apartament mai mic și ne vânduse nouă casa la un preț simbolic.
Locuiam acolo de aproape zece ani.
Dar niciodată nu auzisem despre vreo cutie ascunsă în perete.
— Mai știi ceva?
Mara a dat din cap.
— Tata l-a întrebat: „Ești sigur că n-a găsit-o?”
— Și bunicul?
— A zis: „Dacă ar fi găsit-o, ai fi știut.”
Am simțit că mi se usucă gura.
În acel moment s-a auzit un zgomot de jos.
Metal lovind podeaua.
Eu și Mara ne-am privit.
Am coborât imediat.
Radu stătea în genunchi în fața peretelui.
Iar lângă el era o cutie metalică veche.
Când m-a văzut, a închis ochii pentru o secundă.
— Radu?
Nu a răspuns.
— Ce este în cutie?
— Elena…
— Deschide-o.
— Pot să explic.
— Atunci explică.
Mara rămăsese pe scară.
Radu s-a uitat la ea.
— Mara, te rog să mergi în camera ta.
Am intervenit.
— Nu. Dacă este ceva care ne privește pe toți, rămâne.
Radu a inspirat adânc.
Apoi a spus:
— Bine.
Și a deschis cutia.
Mă așteptam la orice, numai la ceea ce am găsit acolo nu
În interior nu erau bani.
Nu erau bijuterii.
Nu exista vreun secret întunecat.
Erau fotografii.
Scrisori.
Un caiet.
Și un plic mare, îngălbenit.
Pe el era scris numele meu.
„Pentru Elena, când va veni timpul.”
Am recunoscut imediat scrisul.
Era al mamei mele.
Am simțit că mi se taie picioarele.
Mama murise cu 11 ani înainte.
— De unde știai?
Radu s-a ridicat încet.
— Tatăl tău mi-a spus acum trei zile.
— De ce ție?
— Pentru că nu avea curaj să-ți spună.
M-am uitat la el.
— Ce să-mi spună?
— Că mama ta a ascuns cutia.
M-am așezat pe canapea.
Am luat plicul.
Mâinile îmi tremurau.
— De ce?
Radu s-a așezat lângă mine.
— Deschide-l.
Am rupt plicul.
Înăuntru era o scrisoare.
„Elena mea,
Dacă citești asta, probabil nu mai sunt lângă tine.
Există lucruri pe care o mamă vrea să le spună copilului ei, dar uneori nu găsește momentul potrivit.
În cutia aceasta am pus câteva bucăți din viața ta.
Prima fotografie făcută după ce te-am adus acasă.
Brățara ta din maternitate.
Prima felicitare pe care mi-ai desenat-o.
Scrisoarea pe care mi-ai lăsat-o sub pernă când aveai nouă ani și ai crezut că sunt supărată pe tine.
Și caietul în care am scris lucrurile pe care mi-a fost teamă că nu voi avea timp să ți le spun.”
Nu am mai putut continua.
Am început să plâng.
Mara s-a așezat lângă mine.
— Mamă…
Am îmbrățișat-o.
Radu stătea în fața noastră, cu ochii umezi.
— De ce a ascuns-o în perete?
Radu mi-a răspuns:
— Pentru că știa că tu ai fi găsit-o imediat dacă o lăsa într-un dulap. Voia să fie păstrată până când tatăl tău considera că ești pregătită.
Am ridicat privirea.
— Pregătită pentru ce?
— Pentru ultima parte.
Am deschis caietul.
Mama scrisese pentru mine ani întregi
Pe prima pagină era o dată de acum aproape 30 de ani.
„Astăzi Elena a început școala.”
Am întors pagina.
„Astăzi și-a pierdut primul dinte.”
Alta.
„Astăzi a venit acasă plângând pentru că o colegă i-a spus că nu vrea să mai fie prietena ei.”
Alta.
„Astăzi mi-a spus că atunci când va fi mare vrea o casă plină de oameni care se iubesc.”
Am râs printre lacrimi.
Mara îmi ținea mâna.
Apoi am ajuns la ultimele pagini.
Scrisul mamei devenea mai tremurat.
„Elena este însărcinată.
Mi-a spus astăzi.
Nu știu dacă voi apuca să-mi cunosc nepoata suficient de mult cât să-și amintească de mine.
Dar deja o iubesc.”
Mara și-a dus mâna la gură.
— Scria despre mine?
Am dat din cap.
— Da.
Am continuat.
„Dacă este fetiță, sper să semene cu Elena. Dar nu la încăpățânare. Una singură în familie este suficientă.”
Mara a izbucnit în râs.
Și eu la fel.
Plângeam și râdeam în același timp.
Ultima pagină era diferită.
„Radu,
Dacă tu ești cel care ajunge să-i dea această cutie, înseamnă că ai rămas lângă fata mea.
Ai grijă de ea.
Nu pentru că are nevoie să fie salvată.
Elena nu a avut niciodată nevoie de asta.
Doar amintește-i, atunci când uită, că nu trebuie să ducă totul singură.”
M-am uitat la soțul meu.
El își ștergea ochii.
— Mama ți-a scris ție?
— Se pare că da.
— Știai?
— Nu.
Atunci am înțeles că Radu nu încercase să ascundă ceva de mine.
Încercase să găsească ceva pentru mine.
Dar rămânea o întrebare.
— De ce trebuia să găsești cutia înainte să ajung eu acasă?
Radu s-a uitat spre gaura din perete.
— Pentru că planul era să găsesc cutia, să repar peretele și să ți-o dau sâmbătă.
— Sâmbătă?
Mara a început să zâmbească.
Atunci mi-am amintit.
Sâmbătă împlineam 40 de ani.
M-am uitat la amândoi.
— Serios?
Mara a izbucnit:
— Trebuia să fie surpriză!
Radu a ridicat mâinile.
— Era un plan bun înainte să descopăr că tatăl tău nu știa exact unde este cutia.
— Cât ai căutat?
— Trei ore.
Am privit gaura gigantică.
— Observ.
Adevărul despre „accident”
În acel moment, telefonul lui Radu a sunat.
Pe ecran apărea „Tata Petre”.
Era tatăl meu.
Radu a răspuns și a pus telefonul pe difuzor.
— Ai găsit-o?
Am luat telefonul.
— Da, tată.
A urmat liniște.
— Elena?
— Da.
— Ai citit?
— Da.
Vocea lui s-a frânt.
— Mama ta m-a pus să promit.
— De ce ai așteptat atât?
— Pentru că eu n-am fost pregătit.
Replica m-a surprins.
— Cum adică?
— Cutia nu era doar pentru tine. Era ultima bucată din ea pe care o mai aveam. Cât timp era în perete, simțeam că încă există ceva ce nu se terminase.
Am închis ochii.
Dintr-odată, nu mai eram supărată.
— Tată…
— Îmi pare rău.
— Nu trebuie.
Am vorbit aproape o oră.
Despre mama.
Despre cutie.
Despre lucrurile pe care le păstrase.
Despre anii care trecuseră.
La final, tata a întrebat:
— Peretele cum arată?
M-am uitat la Radu.
— Nu vrei să știi.
Radu a protestat:
— Îl repar.
Tata a început să râdă.
— I-am spus să înceapă la 80 de centimetri de șemineu.
Radu s-a uitat la telefon.
— Ai spus doi metri!
— Am spus optzeci!
— Nu, ai spus…
Am început să râd.
După toată tensiunea din acea seară, era exact ceea ce aveam nevoie.
Sâmbătă am primit cel mai frumos cadou
Radu și-a ținut promisiunea.
Cu ajutorul unui prieten, a reparat peretele.
Nu perfect.
Dar suficient cât să nu mai pară că sufrageria fusese atacată.
Sâmbătă, de ziua mea, tata a venit la noi.
Am pus cutia pe masă.
Am scos toate fotografiile.
Am citit împreună fragmente din caiet.
Mara a descoperit fotografii cu mine la vârsta ei și a râs aproape zece minute de tunsoarea mea.
— Mamă, cine te-a tuns așa?
Tata a ridicat mâna.
— Bunica ta.
— Și ai lăsat-o?
— Aveam 12 ani!
— Exact ca mine.
— Să nu-ți vină idei.
În fundul cutiei am mai găsit ceva.
O fotografie cu mama, tata și mine în sufrageria aceleiași case.
În spate se vedea exact peretele pe care Radu îl desfăcuse.
Pe verso, mama scrisese:
„O casă nu înseamnă pereți. Înseamnă oamenii care se întorc mereu unii la ceilalți.”
Am pus fotografia într-o ramă.
Radu a agățat-o chiar pe peretele reparat.
De fiecare dată când trec pe lângă ea, îmi amintesc de ziua în care am venit acasă convinsă că soțul meu îmi ascundea ceva teribil.
Tehnic, chiar îmi ascundea ceva.
Doar că era o surpriză.
Una pe care mama mea o pregătise cu mai bine de un deceniu înainte.
Mara încă îl tachinează pe Radu.
Ori de câte ori se strică ceva prin casă, întreabă:
— Tată, reparăm sau demolăm tot peretele?
Iar el răspunde mereu:
— Foarte amuzant.
Eu am introdus însă o regulă nouă în familie.
Dacă Radu vrea vreodată să verifice din nou o priză, trebuie să mă sune înainte.
Și, mai ales, nu are voie să se apropie de ea cu o rangă.
