Ana Sasu
Mă numesc Daniel și, de aproape șapte ani, lucrez pentru o fundație din București care încearcă să transforme în realitate dorințele copiilor grav bolnavi.
În tot acest timp am auzit sute de dorințe.
Unii copii voiau să ajungă la Disneyland.
Alții visau să întâlnească un fotbalist, un cântăreț sau un actor.
Am avut un băiețel care își dorea doar să vadă marea pentru prima dată.
O fetiță a vrut să petreacă o zi într-o fermă, pentru că iubea caii.
Credeam că, după atâția ani, nimic nu mă mai putea lua prin surprindere.
M-am înșelat.
Într-o dimineață de luni, colega mea mi-a pus pe birou câteva dosare noi.
— Au venit în weekend. Poți să le verifici?
Am început să le răsfoiesc.
La al patrulea dosar, mâna mi s-a oprit.
Numele mamei copilului era scris chiar sub datele de contact.
Rebeca Marinescu.
Am citit numele o dată.
Apoi încă o dată.
Și încă o dată.
Rebeca.
Prima mea iubire.
Fata cu care fusesem convins că îmi voi petrece viața.
Rebeca dispăruse fără să-mi spună de ce
Ne cunoscuserăm în liceu.
Aveam 16 ani când am început să ieșim împreună.
La 18 ani eram unul dintre acele cupluri despre care toată lumea spunea că sigur vor ajunge la altar.
Eu chiar credeam asta.
Vorbeam despre facultate, despre o casă mică și despre copiii pe care urma să-i avem într-o zi.
După Bacalaureat, însă, totul s-a terminat.
Brusc.
Într-o dimineață am sunat-o.
Telefonul era închis.
M-am dus la ea acasă.
Casa era goală.
Familia plecase.
Niciun mesaj.
Nicio explicație.
Am întrebat colegii.
Nimeni nu știa nimic.
Timp de luni întregi am încercat să aflu unde era.
Apoi am renunțat.
Au trecut 12 ani.
Nu m-am căsătorit niciodată.
Am avut relații, dar niciuna nu s-a transformat în ceva serios.
Iar acum, după doisprezece ani, numele Rebecăi se afla în fața mea.
Sub el era scris:
Sofia Marinescu, 12 ani.
Am continuat să citesc.
Când am ajuns la diagnosticul fetiței, mi s-a strâns stomacul.
Sofia era grav bolnavă.
Familia depusese o cerere pentru programul nostru de îndeplinire a dorințelor.
Am închis dosarul.
— Mă ocup eu de cazul acesta.
Colega mea s-a uitat surprinsă.
— Tu?
În mod normal nu făceam vizitele inițiale.
— Da.
Nu i-am explicat de ce.
Când Rebeca m-a văzut la ușă, a pălit
Două zile mai târziu, eram în fața unei case din apropierea Bucureștiului.
Am apăsat soneria.
După câteva secunde, ușa s-a deschis.
Era Rebeca.
Pentru o clipă, niciunul dintre noi n-a vorbit.
Se schimbase.
Avea câteva riduri fine în jurul ochilor și părea mult mai obosită decât fata pe care o păstrasem în amintire.
Dar era ea.
— Daniel?
Vocea îi tremura.
— Bună, Rebeca.
— Ce cauți aici?
Am ridicat dosarul.
— Am venit pentru Sofia.
Fața ei s-a schimbat.
— Nu.
— Poftim?
— Nu vreau.
— Rebeca, fundația…
— Știu ce face fundația ta. Nu vreau să cheltuiți mii de euro pentru noi.
— Nu este pentru tine.
A tresărit.
— Este pentru Sofia.
Înainte să-mi răspundă, s-a auzit o voce din interior.
— Mamă?
O fetiță a apărut pe hol.
Era micuță și foarte slabă.
Purta o căciuliță, dar avea un zâmbet enorm.
M-a privit curioasă.
— Cine este?
Rebeca a ezitat.
— Daniel.
Fetița a deschis ochii mari.
— Omul cu dorințele?
Am râs.
— Se pare că da.
M-am aplecat până am ajuns la nivelul ei.
— Am auzit că ai o dorință pe care trebuie să o îndeplinesc.
Sofia s-a gândit.
Foarte serios.
— Vreau clătite la miezul nopții.
Am izbucnit în râs.
— Poți cere orice.
— Știu.
— Și alegi clătite?
A dat hotărât din cap.
— N-am mâncat niciodată clătite la miezul nopții.
M-am uitat la Rebeca.
Pentru prima dată zâmbea.
— Atunci clătite să fie.
La 00:01 eram pe podeaua bucătăriei
Sofia nu voia doar clătite.
Avea reguli.
Trebuiau făcute exact după miezul nopții.
Trebuiau să aibă căpșuni.
Și trebuia să le mâncăm pe podea.
— De ce pe podea? am întrebat.
S-a uitat la mine ca și cum răspunsul era evident.
— Pentru că sigur au alt gust.
La 00:01 eram toți trei pe gresia din bucătărie.
Sofia mânca și râdea.
Rebeca o privea.
Eu le priveam pe amândouă.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, m-am simțit ciudat de liniștit.
După câteva zile, am revenit.
— Acum vreau dorința cea mare.
— Aia a fost mare.
— Sofia…
A râs.
— Bine. Vreau să merg într-o decapotabilă roșie.
— Asta putem rezolva.
Am găsit mașina.
În weekend am plecat la drum.
Sofia râdea pe bancheta din spate, cu ochelari de soare uriași.
La un moment dat, am surprins-o pe Rebeca privindu-mă.
Avea lacrimi în ochi.
Am întrebat-o mai târziu:
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic.
Dar știam că minte.
Sofia a început să-mi scrie
După aceea, vizitele mele nu mai aveau legătură cu fundația.
Sofia îmi trimitea mesaje.
„Daniel, ești ocupat?”
Uneori eram.
Dar răspundeam:
„Nu.”
Mergeam la ele.
Hrăneam rațele în parc.
Jucam cărți.
Construiam corturi din pături.
Ne uitam la filme proaste și inventam finaluri mai bune.
Sofia mă făcea să râd într-un mod în care nu mai râsesem de ani.
Și am început să observ lucruri.
Nu-i plăceau măslinele.
Nici mie.
Ridica sprânceana stângă atunci când era sceptică.
Exact ca mine.
Când era emoționată, rupea colțurile șervețelelor.
Eu făceam asta de când eram copil.
Într-o după-amiază, Sofia a strănutat de trei ori consecutiv.
Am râs.
— Exact așa strănut și eu.
Rebeca a scăpat cana din mână.
S-a spart.
Am privit-o.
— Ești bine?
— Da.
Dar nu era.
„Am o dorință adevărată”
Au trecut câteva săptămâni.
Starea Sofiei devenea tot mai fragilă.
Într-o seară, m-a chemat în camera ei.
— Singur.
Rebeca a încremenit.
Am urcat.
Sofia stătea sprijinită de perne.
Ținea ceva la piept.
O fotografie.
— Daniel?
— Da?
— Mi-am găsit dorința adevărată.
Am tras scaunul lângă ea.
— Spune-mi.
— Promiți că încerci să o îndeplinești?
— Promit.
Sofia a început să plângă.
— Dar s-ar putea să te superi pe mama.
Am simțit imediat că ceva nu era în regulă.
— De ce?
— Și poate după aceea nu mai vii.
I-am luat mâna.
— Sofia, nu există nimic ce mi-ai putea spune care să mă facă să dispar pur și simplu.
Mi-a întins fotografia.
Am recunoscut-o.
Eram eu cu Rebeca.
Aveam 18 ani.
Fotografia fusese făcută în Cișmigiu.
Pe verso era trecută o dată.
Am calculat instinctiv.
Cu aproximativ nouă luni înainte să se nască Sofia.
Am simțit un fior.
Fetița mă privea.
— Care este dorința ta?
Și atunci a spus:
— Vreau să pot să-ți spun „tată”.
Am simțit că mi se oprește inima.
Adevărul era chiar în fața mea
— Ce ai spus?
Sofia plângea.
— Mama trebuia să-ți spună.
M-am ridicat.
În acel moment, ușa s-a deschis.
Rebeca era acolo.
— Este adevărat?
Nu mi-a răspuns.
— Rebeca, Sofia este fiica mea?
A început să plângă.
Apoi a dat din cap.
— Da.
M-am sprijinit de perete.
Doisprezece ani.
Aveam o fiică de doisprezece ani.
Și nu știusem.
Am ieșit pe hol.
Rebeca a venit după mine.
— Daniel…
— De ce?
Mi-a povestit atunci ce se întâmplase.
După terminarea liceului aflase că era însărcinată.
Tatăl ei aflase imediat.
Fusese furios.
Nu mă considera suficient de bun pentru ea.
Familia urma să se mute din București, iar el îi interzisese să mă contacteze.
Rebeca avea 18 ani.
Era speriată.
Depindea financiar de părinți.
Și cedase.
— După ce s-a născut Sofia, am vrut să te caut.
— Dar n-ai făcut-o.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că în fiecare an devenea mai greu să recunosc că te-am ținut departe de copilul tău.
Am simțit o furie pe care nu o pot descrie.
Dar înainte să spun ceva, am auzit-o pe Sofia.
— Daniel?
M-am întors imediat.
Am intrat din nou în camera ei
Sofia avea ochii roșii.
— Ești supărat?
M-am așezat lângă ea.
— Foarte.
A început să plângă.
— Dar nu pe tine.
I-am șters lacrimile.
— Niciodată pe tine.
— Pleci?
Am clătinat din cap.
— Am pierdut deja doisprezece ani. Nu mai pierd nicio zi dacă pot să aleg.
M-a privit.
— Atunci…
A ezitat.
— Pot să-ți spun tată?
N-am putut răspunde imediat.
Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji.
Am deschis brațele.
Sofia s-a lipit de mine.
— Sigur că poți.
Și atunci am auzit pentru prima dată cuvântul pe care nu știusem că îl așteptasem toată viața.
— Tată…
Am strâns-o la piept.
Din acea zi, nu am mai fost omul care îi îndeplinea dorințele
Eram tatăl ei.
Am cerut toate documentele medicale.
Prin fundație cunoșteam medici și clinici din mai multe țări.
Am trimis dosarul Sofiei peste tot unde am putut.
Un medic din Viena ne-a răspuns.
Exista o opțiune de tratament.
Nu era o garanție.
Dar era o șansă.
Am plecat.
Eu, Sofia și Rebeca.
Au urmat cele mai grele luni din viața mea.
Am dormit pe scaune de spital.
Am învățat să recunosc sunetele aparatelor.
Am învățat când Sofia spunea „sunt bine” doar ca să nu ne sperie.
În zilele bune jucam cărți.
În zilele rele îi țineam mâna.
Rebeca și cu mine vorbeam foarte puțin despre trecut.
Nu puteam încă să o iert.
Dar puteam să fim o echipă pentru Sofia.
Apoi a venit vestea
După luni de tratament, medicul ne-a chemat.
Avea rezultatele analizelor.
Am intrat cu mâinile reci.
Sofia stătea între noi.
Medicul a zâmbit.
Tratamentul funcționa.
Rezultatele erau mult mai bune decât speraseră.
Mai târziu au venit și alte analize.
Apoi altele.
Până când am auzit cuvântul pentru care ne rugaserăm:
remisie.
Sofia a început să plângă.
Rebeca și-a acoperit fața.
Eu n-am spus nimic.
Mi-am luat fata în brațe.
— Tată, mă întorc acasă?
— Da.
— Și facem clătite?
Am râs printre lacrimi.
— La miezul nopții.
— Pe podea?
— Obligatoriu.
Un an mai târziu, Sofia și-a pus din nou o dorință
Astăzi, Sofia are 13 ani.
Merge din nou la școală.
Este monitorizată periodic, dar rezultatele sunt bune.
Iar eu încerc să recuperez timpul pierdut fără să transform fiecare zi într-o obsesie.
Am fost la prima ședință cu părinții.
Am mers împreună la mare.
Am învățat ce muzică ascultă.
Știu ce profesori nu-i plac.
Știu că își pune alarma de trei ori dimineața.
Știu că urăște broccoli.
Lucruri normale.
Și tocmai normalitatea lor mi se pare extraordinară.
Cu Rebeca a fost mai greu.
Am avut nevoie de timp.
Mult timp.
Într-o seară mi-a spus:
— Nu-ți cer să uiți.
— N-aș putea.
— Știu.
— Dar poate într-o zi te voi putea ierta.
A început să plângă.
— Pentru mine este mai mult decât merit.
Am început de acolo.
Nu ca doi adolescenți care încercau să recupereze trecutul.
Ci ca doi adulți care aveau un copil împreună și trebuiau să învețe să aibă din nou încredere unul în celălalt.
În timp, ne-am apropiat.
Încet.
Fără promisiuni mari.
Într-o noapte, la 00:01, eram din nou pe podeaua bucătăriei
Era aniversarea Sofiei.
În fața noastră erau trei farfurii cu clătite și căpșuni.
— Mai am o dorință, a spus ea.
Am ridicat mâinile.
— Nu. Contractul meu prevedea una singură.
A râs.
— Ai încălcat contractul de mult.
— Bine. Spune.
Sofia ne-a privit pe amândoi.
— Vreau să nu mai pierdem timpul.
Rebeca și-a coborât privirea.
Eu am înțeles.
Mi-am întins mâna peste masă.
Rebeca a privit-o câteva secunde.
Apoi și-a pus palma peste a mea.
Sofia a zâmbit.
Nu ne-am căsătorit a doua zi.
Nici măcar luna următoare.
Dar am început din nou să ieșim împreună.
Prima întâlnire a fost în Cișmigiu.
Pe aceeași bancă pe care fusese făcută fotografia veche.
De data aceasta, Sofia era cu noi.
Șase luni mai târziu, am cerut-o pe Rebeca în căsătorie.
Nu pentru că uitasem cei doisprezece ani.
Ci pentru că hotărâserăm să nu mai permitem trecutului să ne fure și viitorul.
Sofia a fost singurul nostru martor când am făcut cununia civilă.
După ceremonie, a scos din geantă fotografia veche cu mine și Rebeca.
Lângă ea a pus fotografia făcută în ziua aceea.
— Acum avem și poza cu finalul bun, a spus.
Am râs.
— Final?
Sofia a ridicat din sprânceana stângă.
Exact ca mine.
— Bine. Cu noul început.
Și avea dreptate.
Crezusem că meseria mea era să îndeplinesc dorințele unor copii.
Sofia mi-a demonstrat contrariul.
Uneori, copilul căruia crezi că trebuie să-i oferi un miracol este chiar omul care vine în viața ta pentru a ți-l oferi ție.
În fiecare an, de ziua ei, la 00:01, facem același lucru.
Ne așezăm pe podeaua bucătăriei.
Mâncăm clătite cu căpșuni.
Și înainte să sufle în lumânare, o întreb:
— Ce dorință îți pui anul acesta?
Sofia zâmbește de fiecare dată.
— Niciuna, tată. Pe cea mare am primit-o deja.
Sursa foto: Arhivă
