Loredana Ionescu
Într-o seară rece de noiembrie, vântul tăia cu asprime aerul, aducând cu el mirosul de iarnă ce se apropia tot mai mult. Mă întorceam acasă de la schimbul de seară de la gară, locul unde lucrasem ca casier timp de mulți ani. În acea seară, picioarele îmi erau grele de oboseală, iar gândul la o cană de ceai și o pătură caldă mă făcea să grăbesc pasul, căutând să scurtez drumul prin liniile secundare.
Am auzit un sunet ciudat, un scâncet slab, ca de pisoi
În timp ce mergeam, am auzit un sunet ciudat—un scâncet slab, ca de pisoi. La început, am crezut că mi se pare, dar sunetul s-a repetat. „Pis-pis,” am spus în gând, uitându-mă în întunericul dintre traverse.
Scâncetul a devenit mai clar, iar inima mi-a tresărit. În acel moment, am știut că nu era vorba de vreun animal pierdut. Era un copil. Am început să alerg, picioarele îmi tremurau de oboseală și de frică, dar nu puteam să opresc ritmul. M-am împiedicat de pietre și pământul înghețat, dar în cele din urmă am ajuns în locul de unde venea plânsul.
În spatele unui morman de traverse vechi, ghemuită, era ea. O fetiță de aproximativ cinci ani, murdară și brăzdată de lacrimi, cu ochii mari și speriați. Lumina slabă a lanternei dezvăluia o față tremurândă de frig și groază.
„Doamne,” am șoptit, așezându-mă în genunchi lângă ea. „Cum ai ajuns aici?”
Fetița nu a răspuns. S-a strâns și mai tare în colțul ei și a tăcut. M-am apropiat încet și, cu o mișcare blândă, i-am atins obrazul rece ca gheața. „Ești înghețată de tot. Hai cu mine, acasă avem ceai cu dulceață de zmeură.”
Nu s-a împotrivit când am luat-o în brațe. O fetiță abandonată, dar o fetiță care, într-un fel, își găsise salvarea în acea noapte. Mi-am promis atunci că voi avea grijă de ea, așa cum nu mai avusesem grijă de nimeni până atunci.
Am dus-o acasă
Am dus-o acasă, unde am încălzit-o, am făcut ceai și i-am dat dulceață. A început să mănânce timidă, dar treptat am văzut cum o lumină slabă, dar curajoasă, reapărea în ochii ei. În zilele ce au urmat, am învățat-o multe: cum să vorbească mai clar, cum să citească, cum să râdă din toată inima. Am devenit părinții ei, iar viața noastră s-a schimbat pentru totdeauna.
Anii au trecut, iar fetița, pe care o numisem Maria, a crescut și a devenit o tânără puternică și înțeleaptă. Am ajutat-o să învețe, să își urmeze visurile și, mai ales, să nu uite niciodată că nu este singură. Mă uitam la ea și înțelegeam că, deși viața nu fusese mereu ușoară, noi găsisem un sens în toată această poveste.
La câțiva ani după ce Maria a terminat liceul și a intrat la facultate, mi-a spus, cu un zâmbet plin de recunoștință: „Tată, am cumpărat o casă.” Era casa visurilor ei. O casă care se va ridica pe temelia dragostei și a învățăturilor noastre.
„Mi-ai dat tot ce am nevoie ca să fiu cine sunt astăzi,” mi-a spus. „Această casă este a noastră. Îți mulțumesc pentru tot.”
Am privit-o pe Maria și am simțit un val de emoție copleșitor. M-am uitat la ea și știam că am făcut ceva bun. Că, în acea noapte geroasă de noiembrie, în care am găsit-o pe liniile de tren, am găsit și sensul unui nou început.
Sursa foto: Arhivă (rol ilustrativ)
