Saghin Sabrina
Curățam casa copilăriei mele, casa în care crescusem și care acum rămăsese pustie. Mama plecase dintre noi cu câteva luni în urmă, iar datoria de a face ordine în lucrurile ei îmi revenise mie. Nu era o sarcină ușoară. Fiecare colțișor al casei purta amintirea ei, fiecare obiect îmi amintea de momentele petrecute împreună.
În timp ce ștergeam praful de sub patul mamei, am simțit cu mâna o cutie. Era un vechi carton de pantofi, acoperit de un strat gros de praf. Am tras-o afară și, când am ridicat capacul, am descoperit zeci de felicitări de ziua mea, fiecare marcată cu un an viitor. Mâinile îmi tremurau când am luat una dintre ele. Pe ea scria: „29” – exact vârsta pe care tocmai o împlinisem.
„Draga mea, dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt acolo. Dar sunt încă cu tine. La mulți ani, iubirea mea. Continuă să strălucești.”
Lacrimile mi-au curs pe obraji în timp ce strângeam scrisoarea la piept. Chiar și dincolo de moarte, mama nu încetase niciodată să mă iubească.
Cutia de sub patul mamei
Am așezat cutia pe pat și am început să răsfoiesc cu atenție fiecare felicitare. Mama le scrisese cu mult înainte de a pleca, gândindu-se la viitorul meu, la anii pe care urma să-i trăiesc fără ea. Îmi imaginasem de multe ori cum ar fi fost să pot vorbi cu ea încă o dată, să-i cer sfaturi, să-i aud vocea. Acum, în felul ei unic, îmi lăsase o fărâmă din sufletul său.
Fiecare felicitare conținea un mesaj unic, adaptat pentru anii ce urmau. Pe cea pentru 30 de ani, scria:
„La mulți ani, iubirea mea! Azi împlinești 30 de ani. Îmi amintesc când îmi spuneai că această vârstă ți se pare atât de îndepărtată, iar acum e aici. Sper că îți urmezi visurile și că ai găsit ceea ce te face fericită. Viața îți va oferi și greutăți, dar amintește-ți mereu că ești puternică. Și, mai presus de orice, să nu uiți niciodată cât de mult te iubesc.”
M-am prăbușit în pat, lăsând lacrimile să curgă liber. Citind acele rânduri, am simțit prezența mamei mai aproape ca niciodată. De fiecare dată când deschideam o nouă felicitare, parcă timpul se estompa, iar ea era din nou alături de mine, îndrumându-mă, așa cum făcuse toată viața.
În următoarele ore, am citit cu grijă fiecare mesaj, unele mai scurte, altele mai lungi. Într-una dintre felicitări, mama îmi lăsase sfaturi despre iubire: „Nu accepta niciodată mai puțin decât ceea ce meriți. Dragostea adevărată nu doare, nu te face să plângi în fiecare seară. Alege pe cineva care îți respectă sufletul și care te face să râzi chiar și în zilele cele mai grele.”
În alta, îmi vorbea despre carieră: „Sper că faci ceea ce îți place. Nu lăsa niciodată pe nimeni să îți spună că nu ești destul de bună. Ești capabilă de lucruri mari.”
Însă una dintre cele mai emoționante felicitări era pentru vârsta de 35 de ani. Pe ea scria simplu:
„Draga mea, ai devenit femeia pe care mi-o imaginam? Îți trăiești viața așa cum îți doreai? Dacă nu, nu e prea târziu să schimbi ceva. Orice ai alege, să fii fericită.”
Acea întrebare m-a lovit ca un fulger. Trăiam cu adevărat viața pe care mi-o doream? Sau mă pierdusem în compromisuri, lăsând frica să decidă pentru mine?
O nouă perspectivă asupra vieții
Acele mesaje mi-au schimbat complet modul în care priveam lucrurile. Mama reușise să îmi vorbească dincolo de timp, să mă ghideze chiar și acum, când credeam că rămăsesem singură. M-am gândit la toate deciziile pe care le luasem în ultimii ani, la lucrurile pe care le amânasem, la visele pe care le abandonasem.
Am petrecut ore întregi recitind felicitările, până când razele soarelui dimineții au pătruns prin perdelele prăfuite. În acea lumină blândă, am simțit că mama era cu mine. Într-un fel, nu plecase niciodată cu adevărat.
În zilele următoare, am luat decizii pe care le amânasem de mult timp. Am renunțat la un loc de muncă unde nu mă simțeam apreciată și am aplicat pentru un post care mă pasiona cu adevărat. Am început să-mi sun mai des prietenii, să le spun cât de mult înseamnă pentru mine. Și, cel mai important, am învățat să mă pun pe mine pe primul loc.
În fiecare an, știam că mă așteaptă încă o felicitare, încă un mesaj de la mama. Acea cutie nu era doar o colecție de foi scrise, era dovada iubirii ei nemărginite, a dorinței sale de a fi alături de mine chiar și atunci când nu mai putea fi fizic.
Când am împlinit 40 de ani, ultima felicitare din cutie mă aștepta. O deschisesem cu emoție, dar și cu o tristețe profundă, știind că era ultima. Mesajul mamei era scurt, dar plin de înțeles:
„Draga mea, ai ajuns până aici. Sunt atât de mândră de tine. Nu-ți fie teamă de viitor. Trăiește, iubește, râzi, bucură-te de fiecare clipă. Și nu uita niciodată: sunt mereu cu tine.”
Am zâmbit printre lacrimi. Da, mama era mereu cu mine. Și datorită ei, învățasem să trăiesc cu adevărat.
