Loredana Ionescu
Era o seară rece de noiembrie, iar întunericul se lăsase peste sat ca o pătură grea. Pe drum, vântul șuiera printre copaci, iar eu îmi strângeam pardesiul mai tare pe lângă mine. Tocmai ce venisem de la târg, cu doi saci de cartofi pe care abia îi puteam căra. Câmpul era pustiu, doar crengile stejarilor bătrâni trosneau din când în când sub greutatea vântului.
Am găsit o fetiță pe stradă, nimeni nu o căuta, așa că am avut grijă de ea ca și cum ar fi fost a mea
Pe când mă apropiam de ultima curbă înainte de casă, ceva mi-a atras atenția. În lumina palidă a lunii, am zărit o siluetă micuță, ghemuită sub un stejar bătrân. Am încetinit, privindu-mă în jur, dar nu era nimeni altcineva. Mi-am frecat ochii, crezând că poate imaginația îmi joacă feste, dar nu era nicio iluzie.
Sub copac stătea o fetiță, cu genunchii la piept, tremurând de frig. Era atât de mică și de fragilă, încât mi s-a strâns sufletul.
– Hei, fetițo, ce faci aici? Al cui copil ești? am întrebat, apropiindu-mă încet.
Nu mi-a răspuns. A ridicat privirea spre mine, iar în ochii ei mari, albastru-închis, am văzut teamă, dar și o tristețe profundă. Era palidă, cu obrajii roșii de la frig, iar buzele îi tremurau.
– Te-ai pierdut? am continuat, încercând să-i vorbesc cât mai blând.
A clătinat ușor din cap și a murmurat un nume abia auzit: Sonia. Era înghețată, iar hainele subțiri pe care le purta nu erau deloc potrivite pentru vremea de afară.
– Hai cu mine acasă, să te încălzești. Facem un ceai și vedem ce facem mai departe, bine?
Fără să spună nimic, fetița a prins mâna pe care i-am întins-o. Mâna ei era mică, rece ca gheața, și tremura. Nodul din gât pe care îl simțisem până atunci a devenit și mai apăsător. Am renunțat la sacii de cartofi și am mers împreună spre casă.
Ajunse în pragul ușii, am intrat repede și am pus ibricul pe foc. Am scos o pătură groasă și am înfășurat-o pe Sonia, așezând-o aproape de radiatorul vechi. Barsik, motanul meu morocănos, care de obicei fugea de străini, s-a urcat imediat în brațele ei și a început să toarcă zgomotos.
– Se pare că îi place de tine, am spus zâmbind. Nu e prea prietenos, să știi.
Fetița a schițat un zâmbet timid și a început să-i mângâie blana moale. Pentru prima dată, am văzut cum umerii i se relaxează puțin.
– Câți ani ai, Sonia? am întrebat, încercând să o fac să vorbească.
– Șapte, a murmurat ea.
– Unde sunt părinții tăi?
Privirea ei a coborât spre podea, iar lacrimile i-au apărut în colțurile ochilor
– Nu știu… nu mai sunt aici, a spus cu o voce abia auzită.
Nu am mai insistat. Ceva îmi spunea că fetița ascundea o poveste dureroasă, iar timpul avea să mi-o dezvăluie. I-am dat o supă caldă și am culcat-o în patul meu, iar eu m-am așezat pe canapea, învelindu-mă cu un pled.
În acea noapte, somnul meu a fost agitat. Gândurile mi se învârteau în minte – cine era Sonia? Ce i se întâmplase? Și mai ales, cum ajunsese singură, în frig, pe marginea drumului?
Dimineața, razele soarelui au pătruns în cameră, iar râsetele Soniei m-au trezit. Se juca cu Barsik, care, surprinzător, părea mai vesel ca niciodată. În acel moment, am știut că prezența ei aducea ceva special în casă, un sentiment pe care nu-l mai simțisem de mult – speranța.
Urma să aflu mai multe despre ea, dar știam un lucru: până când povestea ei avea să-și găsească un final, Sonia avea un loc cald și sigur aici, alături de mine.
