Vanatoru Andreea
În 2014 am plecat în Canada cu o valiză, 800 de euro în buzunar și speranța că voi putea schimba viața celor rămași acasă. Eram divorțat, fără copii și fără un loc de muncă stabil. Fabrica din Suceava unde lucrasem ani întregi își închisese porțile, iar salariul pe care îl câștigam nu îmi mai ajungea nici pentru facturi.
Am muncit un deceniu în Canada pentru familia mea
Singurul lucru care mă ținea în picioare era gândul la mama, Floarea, rămasă în satul Bobalna, într-o casă bătrânească plină de amintiri. După moartea tatălui meu, ea locuia împreună cu fratele meu mai mare, Relu. Nu fusese niciodată un om rău, dar băutura îl transformase într-un om pe care cu greu îl mai recunoșteam.
Înainte să plec, l-am rugat să aibă grijă de mama.
— Eu voi trimite bani în fiecare lună, i-am spus. Tu doar să nu o lași singură.
Relu m-a privit cu ochii în lacrimi.
— Îți jur, Vasile. Pentru mama fac orice.
L-am crezut.
Primii ani în Canada au fost un șoc. Ziua lucram pe șantiere, iar noaptea adormeam epuizat într-un apartament împărțit cu alți români. Mai târziu am schimbat mai multe locuri de muncă: o fabrică, un depozit și chiar un abator din Brampton. Nu aveam concedii, nu mergeam în vacanțe și nu cheltuiam aproape nimic pentru mine.
În fiecare lună trimiteam acasă câte o mie de euro.
Era singura mea bucurie.
Vorbeam cu Relu aproape săptămânal pe WhatsApp. Îmi spunea că mama este bine, că merge la medic, că au reparat acoperișul, că au cumpărat lemne pentru iarnă și că ea mă pomenește în fiecare zi.
Uneori o auzeam și pe mama.
— Ai grijă de tine, băiatul mamii.
Vocea îi era tot mai slabă, dar nici prin gând nu-mi trecea că în spatele acelor convorbiri se ascundea un adevăr îngrozitor.
Au trecut zece ani.
Când am decis să mă întorc definitiv în România, eram convins că voi găsi casa renovată și pe mama așteptându-mă în pridvor.
I-am trimis lui Relu încă 5.000 de euro.
— Pregătește totul. Vin acasă și nu mai plec niciodată.
— Stai liniștit, frate. O să ai cea mai frumoasă surpriză.
Surpriza a fost cu totul alta.
În ziua în care taxiul a oprit în fața casei copilăriei mele, am rămas nemișcat. Gardul era schimbat, poarta era nouă, iar în curte se afla o mașină pe care nu o mai văzusem niciodată.
Am apăsat soneria.
Un bărbat necunoscut mi-a deschis poarta.
— Cu ce vă pot ajuta?
— Îl caut pe Relu Tomescu. Și pe mama mea.
Fratele i-a vândut casa și și-a abandonat mama într-un azil
Omul a rămas câteva clipe fără cuvinte.
— Domnule… eu am cumpărat casa acum trei ani. Actele sunt în regulă.
Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare.
— Cum adică ați cumpărat-o?
— Fratele dumneavoastră a vândut-o. A spus că mama este într-un loc unde primește îngrijire.
Nu mai auzeam aproape nimic.
Am urcat din nou în taxi și am mers direct la Toni, vecinul nostru din copilărie.
Când m-a văzut, m-a îmbrățișat fără să spună nimic.
Abia după câteva minute și-a făcut curaj.
— Vasile… trebuia să afli mai devreme, dar nu am avut cum să dau de tine.
Mi-a povestit că mama suferise un accident vascular și rămăsese imobilizată. Relu nu o îngrijise decât foarte puțin, apoi o internase într-un azil și, la scurt timp, vânduse casa.
Banii primiți de la mine dispăruseră.
Casa dispăruse.
Iar mama trăia de ani buni într-o cameră de azil.
Am plecat imediat spre Suceava.
Clădirea era cenușie și tăcută.
La recepție am întrebat de Floarea Tomescu.
Asistenta m-a privit surprinsă.
— Dumneavoastră sunteți Vasile? Fiul din Canada?
Am încuviințat.
— Vorbește despre dumneavoastră aproape în fiecare zi.
Când am intrat în salon, am avut nevoie de câteva secunde ca să-mi recunosc propria mamă.
Era mult mai slabă, cu părul complet alb și privirea pierdută spre fereastră.
— Mamă…
S-a întors încet.
Ochii i s-au umplut imediat de lacrimi.
— Ai venit… Știam că o să vii.
Am îngenuncheat lângă pat și am plâns ca un copil.
Toți anii petrecuți departe de casă s-au prăbușit într-o singură clipă.
Mama mi-a povestit că, la început, îl întreba zilnic pe Relu dacă am sunat. Apoi îl întreba o dată pe săptămână. Mai târziu nu a mai întrebat deloc.
Ajunsese să creadă că o uitasem.
În zilele următoare am încercat să aflu unde este fratele meu.
L-am găsit într-o garsonieră închiriată din Iași.
Nu mai semăna deloc cu omul pe care îl lăsasem în urmă.
Era bolnav, slăbit și îmbătrânit înainte de vreme.
Când m-a văzut, a lăsat privirea în pământ.
— Știu de ce ai venit.
— Unde sunt banii?
A ridicat din umeri.
— Nu mai sunt.
Mi-a mărturisit că îi pierduse la jocuri de noroc, pe alcool și pe tot felul de excese.
Am vrut să țip.
Am vrut să-l lovesc.
Dar, privind omul din fața mea, am înțeles că viața îl pedepsise deja.
Am plecat fără să mai spun nimic.
O săptămână mai târziu am reușit să o scot pe mama din azil.
Am închiriat un apartament modest în Suceava și mi-am găsit un serviciu la o fabrică de mobilă. Salariul nu era mare, însă pentru prima dată după mulți ani simțeam că sunt acolo unde trebuie.
Seara îi pregăteam mamei cina, îi citeam câteva pagini din cartea ei preferată și stăteam de vorbă despre copilăria mea, despre tata și despre vremurile în care eram toți împreună.
Din când în când mă întreba de Relu.
Îi spuneam doar că este plecat și că poate, într-o zi, va veni să o vadă.
Nu aveam puterea să-i distrug și ultima speranță.
Astăzi nu mai am economii. Nu mai am casa copilăriei și nici anii pe care i-am petrecut departe nu îi pot recupera.
Dar în fiecare dimineață îmi beau cafeaua alături de mama și știu că acesta este cel mai valoros lucru pe care îl mai am.
Dacă povestea mea are un rost, acela este acesta: banii pot plăti facturi, pot cumpăra case și pot rezolva multe probleme, dar nu pot înlocui prezența unui om drag. Uneori, cea mai mare avere nu este ceea ce trimiți acasă, ci faptul că ești acolo când cei pe care îi iubești au cea mai mare nevoie de tine.
