Roxana
Aveam 41 de ani și nu mai purtasem un costum de baie de șase veri. Când soțul meu a râs și a spus: „Ce era pe vremuri și ce a mai rămas…”, am simțit că toată plaja se uită la mine. Dar femeia care stătea în apă, la câțiva metri de mine, avea să-mi spună ceva ce mi-a schimbat viața pentru totdeauna.
Era a treia zi de concediu la Eforie, iar costumul meu de baie stătea încă împăturit în geantă. Îl adusesem și anul acesta, exact cum îl adusesem și în ultimii șase ani. Nu pentru că aveam curajul să-l port, ci pentru că nu voiam să recunosc nici măcar în fața mea că îmi era rușine de propriul corp.
Aveam 41 de ani, doi copii, două operații și zeci de kilograme pierdute și puse la loc. Mai aveam și un soț care nu rata nicio ocazie să-mi amintească faptul că nu mai eram femeia de care se îndrăgostise.
— Mami, hai și tu în apă! striga Ioana, în timp ce sărea prin valuri.
— Hai, mami! îi făcea semn și Andrei.
Le zâmbeam de pe prosop și repetam aceeași minciună pe care o spuneam în fiecare vară.
— Imediat…
Dar acel „imediat” nu mai venea niciodată.
Marius stătea întins lângă mine, cu telefonul în mână. Din când în când ridica privirea după femeile care treceau spre mare.
— Uite ce picioare are aia… Mamă, ce corp…
O spunea suficient de încet încât să pară o observație, dar suficient de tare încât să aud și eu. Comparația era mereu aceeași, chiar dacă nu-mi rostea numele.
În dimineața aceea mi-am făcut curaj. Am desfăcut fermoarul genții, am scos costumul de baie și mi-am dat jos rochia de plajă. Pentru o clipă am rămas în picioare, în lumina puternică a soarelui, simțindu-mă de parcă toată plaja mă privea.
Atunci Marius și-a întors capul, m-a măsurat din priviri și a izbucnit în râs.
— Ei… ce era pe vremuri și ce a mai rămas…
Câțiva oameni din apropiere au întors instinctiv capul. Am simțit cum îmi ia foc obrazul. Fără să-i răspund, am plecat aproape în fugă spre apă. Nu voiam să înot. Voiam doar să mă ascund.
Apa rece îmi ajungea până la brâu, iar lacrimile se amestecau cu valurile. Atunci am observat femeia aflată la câțiva metri de mine. Avea cam vârsta mea și purta un costum de baie simplu, albastru închis. Pe abdomen avea mai multe cicatrici lungi, pe care nu încerca deloc să le ascundă. Stătea dreaptă, privind spre larg, ca și cum acele urme ar fi fost cel mai firesc lucru din lume.
La un moment dat m-a surprins uitându-mă. Am întors imediat privirea, rușinată, însă ea doar a zâmbit.
— De trei zile te văd cum stai pe prosop îmbrăcată, mi-a spus cu blândețe. Știi ceva? Și eu am fost exact ca tine…
