Loredana Ionescu
Aveam doar 16 ani când bunicul s-a stins din viață
Însă nu toți au văzut lucrurile așa cum le-am văzut eu. Mama, cu simțul ei rigid al dreptății, a considerat că nu era corect ca eu să primesc un obiect atât de valoros. „Nu e corect față de ceilalți,” spunea ea, cu o privire de neclintit. Discuțiile dintre noi au devenit din ce în ce mai tensionate, până când, într-o zi, am venit acasă și am văzut locul gol în garaj. Chevy-ul dispăruse. Când am întrebat ce s-a întâmplat, mama mi-a răspuns scurt și rece: „Am vândut-o. Așa e corect. Banii sunt împărțiți între voi toți.”
Durerea pe care am simțit-o în acel moment a fost ca o rană deschisă. Îmi pierdusem nu doar o mașină, ci și ultima legătură palpabilă cu bunicul meu. Îmi aminteam de fiecare detaliu: cum îmi povestea despre motorul care „respira” odată cu șoseaua, cum îmi învăța ce înseamnă să ai grijă de ceva cu dragoste și răbdare. Mașina aceea era amintirea vie a acelor clipe, iar acum totul părea iremediabil pierdut.
Anii au trecut și, în ciuda durerii, am continuat să merg înainte. Mi-am terminat studiile, mi-am găsit un loc de muncă bine plătit și am început să construiesc viața pe care o visam. Însă, în tot acest timp, dorința de a recăpăta Chevy-ul nu m-a părăsit niciodată. Într-o noapte, pe când îmi făceam ordine în vechiile hârtii și poze, am dat peste o fotografie cu bunicul zâmbind, sprijinit de mașina lui. M-am uitat lung la acea imagine și mi-am promis că, indiferent de preț, voi recăpăta Chevy-ul.
Căutările au fost dificile. Am contactat agenți auto, am răsfoit anunțuri și am vorbit cu colecționari. Aproape că îmi pierdusem speranța când, într-o zi, am primit un telefon de la un dealer care mi-a spus că știe unde se află mașina. Inima mi-a tresărit. După 10 ani de așteptare, am găsit-o. Stătea parcată într-un colț al unei expoziții auto, la fel de strălucitoare și impunătoare cum mi-o aminteam. Emoțiile m-au copleșit în momentul în care am văzut-o. Am simțit cum toate amintirile din copilărie se întorc la mine, fiecare poveste și fiecare zâmbet al bunicului, fiecare secundă petrecută alături de el.
Plicul uitat în mașina bunicului aduce amintiri la viață
Am reușit să o recumpăr și, pentru prima dată după un deceniu, m-am așezat din nou la volan. Am inspirat adânc și am simțit mirosul familiar al pielii vechi și al prafului fin care se ascunsese în colțurile scaunelor. În timp ce îmi treceam mâna peste bordul pe care bunicul îl lustruise cu atâta grijă, degetele mi-au atins ceva neobișnuit. M-am aplecat și am văzut că în locul ascuns sub tabloul de bord, unde el obișnuia să-mi lase bomboane, se afla un plic îngălbenit.
Mâinile îmi tremurau în timp ce scoteam plicul și îl deschideam. Înăuntru era o scrisoare scrisă de mâna bunicului, cu litere înclinate și tremurânde: „Dragul meu, dacă citești asta, înseamnă că mașina a ajuns înapoi acolo unde îi este locul – lângă tine. Chevy-ul ăsta a fost mai mult decât o mașină pentru mine, a fost prietenul meu pe drumurile vieții. Știu că pentru tine e mai mult decât o moștenire, e legătura noastră. Ține minte că în fiecare drum pe care îl vei parcurge, eu voi fi acolo, în fiecare curbură și fiecare linie dreaptă, în sunetul motorului și în adierea vântului. Cu dragoste și mândrie, bunicul tău.”
Lacrimile îmi curgeau pe obraji în timp ce țineam plicul strâns la piept. În acea clipă, am înțeles că bunicul știa că drumul nostru împreună nu se va termina niciodată. Și, în sfârșit, după atâția ani, am simțit că îl aveam din nou alături.
