Mirela Loșniță
Pe 15 noiembrie 2024, Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Sfântul Paisie de la Neamț, o figură de seamă a monahismului românesc din secolul al XVIII-lea. Sfântul Paisie, cunoscut și sub numele de Paisie Velicicovski, este recunoscut pentru reformele sale în viața monahală și pentru contribuțiile majore la renașterea spirituală a mănăstirilor din spațiul românesc.
Viața timpurie și chemarea către monahism
Sfântul Paisie s-a născut pe 21 decembrie 1722, în Poltava, Ucraina, ca fiu al preotului Ioan Velicicovski. La botez a primit numele Petru. Încă din tinerețe, Petru a simțit chemarea către o viață dedicată credinței, astfel că a renunțat la cariera lumii și a ales să urmeze drumul monahismului. În căutarea unui mediu spiritual mai profund, el s-a mutat la mănăstirile Liubetk și Medvedovschi, însă viața acolo nu i-a adus împlinirea dorită. În 1745, a ajuns la Lavra Pecerska din Kiev, un important centru spiritual, unde a fost tuns în monahism și a devenit rasofor.
Nevoia de a trăi o viață monahală autentică l-a îndemnat să își continue căutările, iar împreună cu prietenul său Alexie, a decis să călătorească spre Țările Române. În aceste noi locuri, și-a găsit pacea spirituală în schiturile Dălhăuți, Trăisteni, Poiana Mărului și Cârnu, unde a întâlnit părinți cu viață aleasă, printre care schimonahul Vasile de la Poiana Mărului și Onufrie de la Cârnu.
Drumul către Sfântul Munte Athos și experiența monahală
După o perioadă petrecută în schiturile din Țara Românească, Paisie și-a continuat căutarea spirituală ajungând la Sfântul Munte Athos, centrul monahismului ortodox. Aici, Sfântul Paisie a rămas timp de 17 ani, perioadă în care a trăit o viață aspră, dedicată rugăciunii și meditației. Acolo a fost tuns în monahism și a dobândit o experiență profundă, spirituală și practică, de care s-a folosit ulterior pentru a aduce schimbări semnificative în viața monahală din Moldova.
După aproape două decenii petrecute în Athos, în 1763, Paisie a decis să părăsească Sfântul Munte și să se întoarcă în Țările Române, căutând un loc unde să poată forma o comunitate monahală puternică și bine organizată. S-a stabilit mai întâi la Schitul Vărzărești din județul Buzău, dar în scurt timp a fost chemat în Moldova, unde va aduce o contribuție esențială la dezvoltarea monahismului.
Mănăstirile Dragomirna și Secu: Centrul renașterii monahale
În Moldova, Paisie a fost numit stareț al Mănăstirii Dragomirna, o mănăstire cunoscută, ctitorită de mitropolitul Anastasie Crimca. Aici a reușit să adune o mare obște monahală, iar prin organizarea și disciplina pe care le-a impus, a transformat mănăstirea într-un loc de mare spiritualitate. Între anii 1763 și 1775, Paisie a condus Mănăstirea Dragomirna, însă ocupația austriacă din această perioadă a forțat retragerea obștii monahale.
După retragerea de la Dragomirna, Paisie și obștea sa s-au mutat la Mănăstirea Secu, unde a continuat să-și pună în aplicare viziunea despre viața monahală. Disciplinat și riguros, Sfântul Paisie a introdus rânduieli stricte și o organizare monahală inspirată din tradițiile pe care le-a învățat la Sfântul Munte.
Mănăstirea Neamț – Centrul monahal și cultural al Moldovei
Voievodul Constantin Moruzzi i-a oferit lui Paisie și obștii sale Mănăstirea Neamț, unde sfântul a reușit să dezvolte una dintre cele mai mari și respectate comunități monahale din Moldova. La Neamț, Paisie a adunat în jurul său călugări din toate colțurile lumii ortodoxe, printre care moldoveni, ruși, ucrainieni, greci, bulgari și sârbi, dar și convertiți la ortodoxie.
Sub îndrumarea sa, Mănăstirea Neamț a devenit un centru spiritual și cultural important. Paisie a promovat traducerea și multiplicarea scrierilor patristice, înființând astfel una dintre primele școli de traducători din spațiul românesc. Această activitate de traducere a contribuit semnificativ la păstrarea și transmiterea învățăturilor ortodoxe în rândul călugărilor și credincioșilor.
În 1791, Paisie a fost hirotesit arhimandrit de arhiepiscopul Ambrosie Serebrenikov, recunoaștere a contribuției sale majore la viața spirituală din Moldova. La 15 noiembrie 1794, Paisie a trecut la cele veșnice, fiind îngropat în biserica mare a Mănăstirii Neamț. Moștenirea sa spirituală a continuat să inspire generații de monahi și credincioși, care au văzut în el un model de dăruire și curaj în fața dificultăților.
Moștenirea spirituală a Sfântului Paisie de la Neamț a fost recunoscută oficial de Biserica Ortodoxă Rusă în 1988, care l-a canonizat. Ulterior, în 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis generalizarea cultului său, confirmând astfel recunoașterea oficială și la nivel național a contribuțiilor sale la viața monahală și spiritualitatea ortodoxă.
