Loredana Ionescu
În micul său orăşel, Stewart, un bătrân de 78 de ani, trăia zilele într-o izolare dulce-amăruie. Energetic și întotdeauna cu un zâmbet larg pe buze, bunicul găsea bucurie în interacţiunile sporadice cu copiii din cartier, care-i treceau pragul în serile răcoroase de vară. Cu toate acestea, inima lui era întristată de absenţa fiilor, nepoţilor şi strănepoţilor săi, trei copii, şase nepoţi şi doi strănepoţi, care nu-l mai vizitaseră de ani de zile.
Când familia a primit invitații la ceea ce credeau că este înmormântarea bunicului, bătrânul de 78 de ani, i-a întâmpinat cu un zâmbet
Frustrat şi simţind nevoia să le transmită un mesaj memorabil, Stewart a conceput un plan neobişnuit. Împreună cu micuţii săi prieteni din vecini, a orchestrat cel mai neaşteptat eveniment: propria înmormântare. În secret, a pregătit invitaţii elegante pe care le-a trimis întregii sale familii, anunţându-le că moştenirea lui urma să fie dezvăluită de un executor testamentar la cimitir, la data și ora stabilite.
Cu inimile grele şi cuprinşi de un regret târziu, copiii și nepoţii lui Stewart s-au îndreptat spre cimitirul local, murmurând între ei despre cum ar putea fi împărţită moştenirea. Însă, în locul unui cortegiu funebru, i-a așteptat o surpriză de proporţii: Stewart, viu şi zâmbind larg, îi întâmpina cu braţele deschise.
Ultima lecţie a bunicului
Pe o stradă liniştită dintr-un orăşel uitat de lume, Stewart pregătea ultimul act al unei piese pe care spera să nu o uite familia sa prea curând. La 78 de ani, cu mai multă energie decât mulţi tineri, el decisese să-şi însceneze propria înmormântare pentru a le oferi celor dragi o lecţie de neuitat despre valoarea timpului petrecut împreună.
Scrisorile de invitaţie fuseseră trimise, iar răspunsurile nu întârziară să apară. Unii răspundeau cu mesaje pline de tristeţe, alţii cu promisiuni că vor fi acolo. În ziua stabilită, cortul alb fusese ridicat elegant în mijlocul cimitirului, iar mesele erau aranjate ca pentru o recepţie, nu pentru un parastas.
Când primul SUV a oprit la poarta cimitirului, inima lui Stewart a bătut mai tare. Fiul său cel mare, cu familia lui, coborî din maşină, cu ochii înlăcrimaţi. Următorii au fost nepoţii, cu soţii şi copiii lor, toţi solemni şi visători. La fiecare îmbrăţişare şi la fiecare salut, Stewart îşi reprima zâmbetul. Abia când toţi fuseseră adunaţi, a ieşit din spatele cortului, radiant şi cu braţele întinse.
„Bine aţi venit la înmormântarea mea!”, a exclamat el cu voce tare. Confuzia a cuprins mulţimea, iar câteva secunde nimeni nu a înţeles ce se întâmpla. Apoi, râsetele lui Stewart au umplut aerul, iar tensiunea s-a risipit ca prin minune.
„V-am adunat aici pentru că am vrut să vă văd pe toţi. Vreau să ştiţi că fiecare clipă pe care o puteţi petrece cu cei dragi este preţioasă. Nu aşteptaţi să fie prea târziu pentru a spune ‘te iubesc’ sau pentru a împărtăşi o îmbrăţişare.”
Masa care a urmat a fost una plină de râsete, lacrimi de fericire şi multe poveşti. Stewart a ascultat cu o satisfacţie tacită, ştiind că această zi va rămâne în memoria fiecăruia ca o lecţie despre importanţa timpului împărţit cu familia, o lecţie pe care spera să o transmită mai departe şi generaţiilor viitoare.
