Loredana Ionescu
De șapte ani aveam același ritual.
Ori de câte ori plecam în delegație, Andreea mă aștepta acasă.
Uneori ieșea pe verandă înainte să opresc mașina.
Alteori mă întâmpina desculță, cu părul prins neglijent și cu hanoracul meu larg pe umeri.
Îmi zâmbea de fiecare dată de parcă lipsisem luni întregi.
În ziua aceea însă, veranda era goală.
Am simțit imediat că ceva nu era în regulă.
Am oprit motorul și am rămas câteva secunde privind spre casă.
Atunci i-am văzut.
Trandafirii.
La început am crezut că sunt două-trei buchete.
Dar când m-am apropiat, am rămas fără cuvinte.
Veranda era acoperită complet de flori.
Roșii.
Albe.
Roz.
Galbene.
Pe trepte.
Pe balustradă.
Lângă leagăn.
Sub geamuri.
Trebuiau să fie aproape o sută.
Parfumul lor era atât de puternic încât devenise apăsător.
În clipa aceea ușa casei s-a deschis.
Andreea a ieșit afară zâmbind.
Când m-a văzut, a făcut un pas spre mine.
Apoi și-a întors privirea spre flori și a încremenit.
— Vlad… tu ai făcut asta?
— Eu? Tocmai am ajuns.
S-a uitat din nou la mine.
— Atunci cine?
Întrebarea aceea a fost suficientă.
În câteva secunde, mintea mea a început să construiască scenarii pe care nici măcar nu voiam să le cred.
Am încercat să-mi păstrez calmul.
— Speram să-mi spui tu.
Chipul ei s-a schimbat instantaneu.
— Chiar crezi că aș ascunde așa ceva?
Mi-a fost rușine.
Dar înainte să pot spune ceva, am observat un plic alb ascuns între două buchete.
L-am luat.
Pe el era desenată doar o inimă albastră.
Am deschis hârtia.
Primul rând m-a făcut să înghit în sec.
„Vă rugăm să nu vă dați demisia.”
M-am uitat spre Andreea.
Nu înțelegeam.
Am continuat.
„Vă iubim foarte mult.”
Vocea mi-a început să tremure.
Ultimul rând spunea:
„Ne pare rău dacă v-am făcut să credeți că nu contați.”
Scrisul era copilăresc.
Litere mari.
Unele întoarse.
Unele ieșite din rând.
Andreea și-a dus mâna la gură.
Lacrimile au început să-i curgă fără să spună nimic.
— Despre ce este vorba? am întrebat-o.
A rămas câteva clipe tăcută.
Apoi s-a așezat pe treaptă.
— Acum două săptămâni… mi-am dat demisia.
Am simțit că mă lovește cineva în piept.
— Cum adică?
— Nu mai puteam.
Andreea era învățătoare la școala din cartier.
Iubea copiii.
Își cumpăra singură materiale pentru ore.
Organiza spectacole.
Mergea în excursii.
Dar în ultimul an noua directoare îi făcuse viața un coșmar.
O critica pentru orice.
Îi respingea proiectele.
Îi spunea că este prea implicată și că pierde timpul cu elevii.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că erai deja stresat cu serviciul.
Nu voiam să-ți pun și asta pe umeri.
În urmă cu trei zile își depusese demisia.
Copiii nu știau.
Sau cel puțin așa credea.
În timp ce vorbeam, la poartă a oprit un microbuz.
Din el au coborât aproape douăzeci de copii.
Unii țineau flori.
Alții baloane.
În urma lor veneau părinții.
O fetiță de vreo nouă ani s-a apropiat prima.
— Doamna Andreea…
Soția mea a izbucnit imediat în plâns.
Fetița a îmbrățișat-o.
— Vă rugăm să nu plecați.
Noi am strâns bani pentru flori.
Un băiețel a ridicat timid mâna.
— Eu am desenat inimioara.
Altul a spus:
— Tata ne-a dus cu mașina să cumpărăm trandafirii.
O mamă s-a apropiat.
— Doamnă Andreea, ieri copiii au aflat că plecați.
Au venit singuri cu ideea.
Au bătut la toate ușile părinților.
Au făcut o listă.
Fiecare familie a cumpărat câte cinci trandafiri.
Nimeni nu voia să vă lase să plecați.
Am rămas fără cuvinte.
Un băiat a scos din ghiozdan un caiet gros.
— Toți colegii au scris ceva pentru dumneavoastră.
Andreea l-a deschis.
Prima pagină spunea:
„Mulțumim că ne-ați învățat să citim.”
A doua:
„Mulțumim că nu ați râs când greșeam.”
A treia:
„Mulțumim că ne-ați spus că fiecare copil este bun la ceva.”
Fiecare pagină avea un desen.
O amintire.
Un mesaj.
Unele litere erau strâmbe.
Altele colorate.
Dar fiecare cuvânt era sincer.
Am observat un băiețel retras într-un colț.
Ținea un singur trandafir.
M-am apropiat de el.
— Tu de ce nu mergi la doamna?
A coborât privirea.
— Pentru că eu am supărat-o cel mai tare.
Am aflat apoi că băiatul fusese cel mai dificil elev din clasă.
În urmă cu un an fusese aproape exmatriculat.
Andreea fusese singura care insistase să i se mai dea o șansă.
Îl medita gratuit după ore.
Îi cumpărase rechizite fără să spună nimănui.
Acum băiețelul plângea.
— Dacă pleacă, cine mai crede în mine?
Niciun adult nu și-a putut stăpâni lacrimile.
În aceeași seară, telefonul Andreei a sunat.
Era directoarea.
Aflase ce se întâmplase.
Presa locală publicase deja fotografii cu cei o sută de trandafiri și cu copiii adunați în fața casei.
Directoarea i-a cerut să se întoarcă.
I-a promis că lucrurile se vor schimba.
Andreea a ascultat în tăcere.
Apoi a răspuns calm.
— Nu mă întorc pentru dumneavoastră.
Mă întorc pentru copiii care mi-au arătat astăzi cât de mult înseamnă iubirea sinceră.
În prima zi de școală, elevii au întâmpinat-o cu aplauze.
Iar eu am înțeles ceva ce nu voi uita niciodată.
Crezusem că cele o sută de trandafiri ascundeau o poveste de iubire.
Aveam dreptate.
Doar că nu era iubirea unui bărbat pentru o femeie.
Era recunoștința sinceră a o sută de inimi mici pentru omul care le făcuse să creadă în ele însele.
Și nicio declarație de dragoste din lume nu ar fi putut valora mai mult decât acel buchet cumpărat din economiile unor copii care nu voiau să-și piardă învățătoarea.
