Roxana
La câțiva pași de Piața Romană și de sediul Guvernului stă o clădire cu turnuri, vitralii și arcade frânte, ridicată acum mai bine de un secol după modelul castelelor franceze. Casa Niculescu-Dorobanțu a fost una dintre cele mai elegante reședințe private ale Capitalei. Astăzi are geamurile sparte, zidurile crăpate și o vegetație care a acoperit-o aproape complet.
Pe strada Gheorghe Manu, la doi pași de Guvernul României, Casa Niculescu-Dorobanțu arată ca și cum ar fi fost desprinsă dintr-un oraș medieval francez și așezată din greșeală în mijlocul Bucureștiului. Turnuri. Cărămidă în nuanțe diferite. Ferestre înalte, vitralii, arcade frânte și ornamente din piatră.
Numai că timpul a lucrat urât la ea. Tencuiala e scorojită, fierul a ruginit, cărămizile se desprind bucată cu bucată, iar iarba a crescut nestingherită în jurul zidurilor.
Clădirea a fost construită la inițiativa Tațianei Niculescu-Dorobanțu, fiica lui Ion C. Brătianu și soția politicianului liberal Ilie I. Niculescu-Dorobanțu. Un secol mai târziu, casa e încă în picioare, dar aproape abandonată.
„Cred că vom avea o casă foarte frumoasă în stil Louis XII”
Documentația pentru autorizare a fost depusă la 14 mai 1910, iar lucrările s-au întins între 1911 și 1923, după planurile arhitectului Grigore Cerchez, unul dintre numele grele ale arhitecturii românești.
Cu cinci zile înainte de depunerea actelor, pe 9 mai 1910, Tațiana îi scria surorii sale, Măriuța Pillat, aflată la Paris. Îi povestea, entuziasmată, ce urma să construiască.
„Cred că vom avea o casă foarte frumoasă în stil Louis XII, cu piatră sculptată şi brique aparentă”, nota aceasta.
Planul prevedea o clădire generoasă, cu spații gândite separat pentru familie, pentru personal și pentru primirea oaspeților. La demisol erau sufrageria de vară, un birou, bucătăria, pivnița, cămara, oficiul și camerele slugilor. La parter, spre stradă, anticamera și biroul, urmate de un hol mare.
Vitralii la vestibul și camere legate prin două scări
Spre grădină se deschideau salonul și sufrageria, alături de spații auxiliare, camere pentru personal și o baie.
Vestibulul parterului era piesa de efect: lumina intra prin ferestre cu vitralii, iar sculpturile care îl decorau aveau și rolul practic de a face spațiul să pară mai larg decât era. Două scări legau nivelurile clădirii.
La etaj, către stradă, se aflau sala de studiu și biblioteca, apoi un salon cu ferestre mari. Dinspre grădină erau camerele proprietarilor, odaia doamnei și cea a domnului, cu baie comună, ieșire directă pe terasă și acces rapid la camera copiilor.
Funcționalitatea conta, dar miza reală era alta. Casa trebuia să impresioneze din primul pas făcut înăuntru, iar din stradă trebuia să arate a reședință aristocratică europeană.
Mobilier adus din Franța, Germania și Spania
Pentru Tațiana Niculescu-Dorobanțu, munca nu s-a terminat când zidarii au pus acoperișul. Mobilarea a devenit o obsesie în sine.
A cumpărat obiecte de artă tradițională românească, dar și piese găsite prin anticariatele din Paris și München. Din Spania a adus mobilier și tapiserii.
Nicio cameră nu era arătată musafirilor înainte de a fi terminată. „O să vă arăt cutare cameră când o să fie complet mobilată”, le spunea celor care voiau să vadă mai devreme.
În 1913, într-o scrisoare trimisă din Franța Sabinei Cantacuzino, după ce vizitase castelele de pe Valea Loarei, își compara propria reședință cu ele. Avea, totuși, o nemulțumire, și aceea era legată de amplasament, nu de arhitectură: „Din păcate, din cauza străzii înguste, palatul pare înghesuit”.
Cutremurul din 1940 și peretele înclinat cu opt centimetri
Prima lovitură serioasă a venit în 1940, când cutremurul a avariat grav clădirea. Un an mai târziu, Ilie I. Niculescu-Dorobanțu îi scria nepotului său, Nicolae Pillat, că se mutase într-un apartament amenajat la demisol.
„N-aș mai fi putut să stau sus, căci tavanul dormitorului a fost distrus de cutremur, iar peretele dinspre grădină stă să cadă, înclinat între cinci și opt centimetri. Casa a avut mult de suferit în urma cutremurului”, nota acesta.
De acolo încolo, povestea casei nu a mai semănat deloc cu planurile proprietarilor. Au urmat războiul, schimbarea regimului și naționalizarea.
Între 1948 și 1957, în saloanele familiei a funcționat cantina salariaților Ministerului Industriei Metalurgice și Construcției de Mașini.
În 1956, după insistențele Direcției Monumentelor Istorice, care o considera „unul dintre cele mai valoroase ale Capitalei din punctul de vedere al artei arhitecturale”, clădirea a trecut în patrimoniul Ministerului Culturii și Învățământului și au fost făcute lucrări de consolidare. Din 1958 a găzduit „Școala medie tehnică de coregrafie”, cu aproximativ 300 de elevi. Unde se dădeau baluri se învăța acum dans.
4,5 milioane de euro și niciun cumpărător
În 2019, Casa Niculescu-Dorobanțu a fost scoasă la vânzare cu 4,5 milioane de euro, deși valoarea imobilului era estimată la 5–5,5 milioane de euro.
Au trecut anii. Nu a apărut nimeni dispus să bage banii necesari restaurării.
Astăzi ferestrele sunt sparte, iar tencuiala a fost măcinată de soare și de ploi până și-a pierdut strat după strat aspectul de odinioară. Elementele din fier au ruginit, bucăți de cărămidă se desprind, iar arcadele care dau clădirii aerul de castel au crăpături serioase.
În curte, o antenă parabolică a căzut de pe clădire. Bariera de la intrare a rămas blocată, după ani în care, cel puțin din exterior, nu pare să mai fi fost folosită. Câteva camere de supraveghere au fost montate ca să monitorizeze imobilul, ca și cum tehnologia ar ține locul oamenilor care ar fi trebuit să fie acolo.
Un decor gata făcut, dar care nu se poate demonta
Privită azi, Casa Niculescu-Dorobanțu pare că a devenit, fără să vrea nimeni, un decor de cinema. Turnurile, arcadele, vitraliile, cărămida întunecată și vegetația care a înghițit curtea compun exact atmosfera pe care o caută producțiile de gen, ceva din registrul serialului „Wednesday”.
Diferența e că decorul acesta nu se strânge după ultima zi de filmare.
E o clădire reală, cu peste un secol de istorie în spate, care continuă să se degradeze la câteva sute de metri de sediul Guvernului. O proprietate de milioane de euro care încă își caută omul dispus să-i redea strălucirea de altădată.
Foto: Neoclassicism Enthusiast / Wikimedia Commons, CC BY-SA 4.0
