Georgescu Dragos
De-a lungul timpului, oamenii au fost fascinați de tot ceea ce ține de tainic, misterios și nevăzut. Atracția pentru magie, superstiții și practici considerate „de altă lume” a traversat secolele și s-a infiltrat în toate culturile, indiferent de zona geografică. Chiar și în societățile profund religioase, unde credința ar trebui să fie ancorată în învățăturile autentice ale Bisericii, aceste influențe continuă să își facă simțită prezența. În rândul multor creștini ortodocși, de pildă, au apărut și s-au răspândit anumite practici care nu doar că nu au legătură cu tradiția și dogma, dar pot fi considerate chiar dăunătoare „sănătății” spirituale și relației corecte cu Dumnezeu.
Ce înseamnă dacă cineva aprinde lumânarea invers pentru tine. Nu-ți imaginai asta niciodată
Aceste obiceiuri se prezintă adesea sub forma unor ritualuri aparent inofensive, care, la prima vedere, par să aibă o legătură cu credința. Ele pot fi văzute în case, în gospodării sau chiar în anumite comunități care și-au însușit aceste gesturi ca pe niște tradiții „strămoșești”. În realitate însă, ele nu fac decât să amestece elementele autentice ale credinței cu influențe străine, venite din zona misticului sau a magiei populare.
Un exemplu frecvent întâlnit este aprinderea candelei în casă cu scopuri care depășesc sensul religios. În tradiția creștin-ortodoxă, candela este un obiect sacru, folosit în cult și în rugăciune, simbol al luminii lui Hristos care alungă întunericul păcatului și aduce pace în suflet. Însă, în practica unor credincioși, candela este aprinsă nu pentru rugăciune și comuniune cu Dumnezeu, ci pentru motive superstițioase: unii cred că „îngerul candelei” veghează casa, protejând-o de rău, fără ca această credință să fie susținută de învățătura Bisericii. Alții aprind candela sau o lumânare pentru a-și pune o dorință, ca și cum flacăra ar fi un fel de mesager magic ce îndeplinește cererile, asemenea unui talisman.
Mai există și obiceiul de a menține candela aprinsă timp de 24 de ore, nu din evlavie, ci din convingerea că acest lucru ar aduce noroc sau ar proteja familia de necazuri. Dincolo de faptul că asemenea practici nu au fundament teologic, ele riscă să transforme un gest de rugăciune într-o formă de magie albă, în care puterea nu este atribuită lui Dumnezeu, ci unui obiect sau unei acțiuni mecanice.
Un alt exemplu care a atras atenția clericilor și teologilor este legat de un gest extrem de problematic: notarea numelui unei persoane pe un bilețel și arderea acestuia în flacăra candelei. Acest obicei, care provine din zona magiei populare, este considerat o batjocorire a importanței creștine a candelei. În plus, în unele cazuri, acest act nu este menit pentru binele persoanei vizate, ci pentru a-i provoca rău, ceea ce, din perspectivă creștină, reprezintă un păcat grav. Creștinismul învață clar că nu trebuie să dorim răul nimănui, ci îndreptarea și mântuirea fiecărui suflet. Folosirea luminii sfinte a candelei pentru a „trimite” rău cuiva contrazice direct mesajul Evangheliei și spiritul iubirii creștine.
În aceeași categorie a practicilor greșite se înscrie și aprinderea lumânărilor invers, cu partea de sus în jos. Lumânarea, în tradiția creștină, simbolizează jertfa curată, rugăciunea sinceră și lumina lui Hristos. Flacăra ei este un semn al speranței și al comuniunii cu Dumnezeu. A o aprinde invers, în încercarea de a „schimba” o situație, nu doar că este lipsit de sens, dar și denaturează profund simbolistica acestui obiect sacru.
Din punct de vedere practic, lumânarea va arde oricum, deoarece fitilul este întins pe toată lungimea, de la un capăt la altul. Schimbarea poziției nu aduce niciun efect concret asupra situației pe care cel care o aprinde ar dori să o influențeze. În schimb, gestul transmite o înțelegere distorsionată a credinței, în care ritualul contează mai mult decât rugăciunea și încrederea în voia lui Dumnezeu.
O altă eroare frecventă, legată tot de lumânări, este convingerea că trebuie aprins un anumit număr fix de lumânări sau oferite un număr fix de pachete atunci când se face un gest de milostenie. Această idee, preluată adesea din superstiții, sugerează că efectul actului de caritate ar depinde de cantitate sau de respectarea unui „tipar numeric” prestabilit. În realitate, învățătura creștină spune clar că valoarea unui gest de milostenie nu stă în număr sau în mărimea darului, ci în credința și dragostea cu care este făcut.
Milostenia autentică este cea izvorâtă din inimă, nu din calcul sau teamă de a „strica” un ritual. Când dăruim, contează intenția curată și dorința sinceră de a ajuta, nu respectarea unui cod numeric lipsit de sens. Prin urmare, încercarea de a condiționa facerea de bine prin astfel de reguli nu face decât să îndepărteze gestul de esența sa creștină.
Toate aceste practici – de la aprinderea candelei pentru dorințe până la arderea lumânărilor invers sau respectarea unor numere fixe – au în comun același lucru: sunt utilizate în mod greșit, în afara spiritului autentic al credinței. În loc să apropie credinciosul de Dumnezeu, ele îl îndepărtează, pentru că mută accentul de pe rugăciunea sinceră și pe comuniunea cu divinitatea, pe gesturi mecanice și credințe fără temei.
Din perspectiva Bisericii Ortodoxe, obiectele de cult – precum candela și lumânarea – nu au puteri magice în sine. Puterea lor vine din simbolistica pe care o poartă și din rugăciunea care le însoțește. Lumina candelei nu îndeplinește dorințe, ci ne amintește de lumina lui Hristos. Flacăra lumânării nu schimbă realitatea printr-un simplu gest, ci este semn al credinței și al speranței puse în Dumnezeu.
Problema acestor obiceiuri nu este doar una teologică, ci și una care ține de mentalitate. Într-o lume marcată de incertitudine, oamenii caută siguranță în simboluri vizibile, în gesturi care par să le ofere control asupra vieții. În loc să se sprijine pe rugăciune, post și participare la viața sacramentală a Bisericii, unii aleg căi mai rapide, influențate de superstiții. Această tendință este prezentă de secole și a fost mereu un motiv de preocupare pentru părinții duhovnicești, care au încercat să îi readucă pe credincioși la sensul autentic al practicilor religioase.
Este important ca fiecare creștin să înțeleagă diferența dintre simbol și superstiție. A aprinde candela în fața unei icoane, în timp ce te rogi cu sinceritate, este un gest de credință. A aprinde aceeași candelă pentru a „chema norocul” sau pentru a dăuna cuiva este un gest care deturnează sensul și profanează obiectul sacru.
Educația religioasă și catehizarea continuă pot avea un rol decisiv în corectarea acestor practici. Atunci când oamenii înțeleg sensul profund al simbolurilor creștine, sunt mai puțin tentați să le amestece cu elemente străine. Preoții, teologii și toți cei implicați în viața Bisericii au responsabilitatea de a explica, cu răbdare și blândețe, de ce anumite gesturi sunt incompatibile cu credința ortodoxă și cum pot fi înlocuite cu practici autentice, care zidesc sufletul.
În concluzie, atracția pentru mister și magie este o realitate umană veche de când lumea, dar creștinismul oferă o cale clară și curată către Dumnezeu, fără artificii și fără ritualuri goale de sens. Candela și lumânarea rămân simboluri puternice ale credinței, dar numai atunci când sunt folosite în spiritul rugăciunii și al comuniunii cu divinitatea. Practicile care le deturnează sensul nu aduc niciun folos, ba chiar aduc pagubă credinței, slăbind legătura dintre om și Creator. În loc să ne lăsăm conduși de superstiții, suntem chemați să trăim credința în simplitate, sinceritate și iubire față de Dumnezeu și față de aproapele nostru.
