Miruna Purcel
Locuitorii satele de graniţă cu Ucraina trăiesc de mai bine de trei ani sub spectrul unei ameninţări continue. Atacurile cu drone, sirenele care anunţă posibile pericole şi mesaje RO-Alert devin parte din rutina de zi cu zi. Pentru oamenii din localităţi precum Grindu, judeţul Tulcea, distanţa fizică până la frontiera războiului nu înseamnă doar câteva kilometri — înseamnă frică, nesiguranţă şi viaţă sub presiune.
Cum se manifestă teroarea în satele de graniţă
De la începutul invaziei Rusiei în Ucraina, frecvenţa dronelor ruso-ucrainene aproape de frontieră a crescut semnificativ. Datele arată că au existat peste 52 de atacuri cu dronă în zone apropiate de graniţa României, dintre care în 38 de cazuri au ajuns fragmente pe teritoriul ţării noastre, zona Deltei Dunării fiind în mod repetat afectată. Locuitorii aud bubuituri, văd flăcări dincolo de Dunăre şi primesc mesaje RO-Alert aproape zilnic.
Noaptea devine momentul în care frica devine palpabilă: geamurile sunt zdruncinate de explozii, sirenele străbat liniştea, iar oamenii se retrag rapid în case, se feresc de perete şi îşi spun unii altora că nu au unde să fugă dacă situaţia escaladează. Primarul comunei Grindu spune că nu există adăposturi sau buncăre în care locuitorii să se refugieze — un miraj al siguranţei într-o regiune expusă.
„Se auzea mai mult în partea asta. Unde se vede pădurea aia, mai așa, se vedea flacără. Când bombardau, se înroșea cerul așa, se vedea cum trage, după drone. Se vedea focul. Fiind noapte, se vede…Am avut o cumnată de-a mea, de la Constanța, și chiar ea s-a speriat. S-a speriat rău atunci. A plâns… Normal că îi era frică.„, a spus o localnică potrivit digi24.ro.
Impactul psihologic şi social al vieţii sub ameninţare
Sentimentul de nesiguranţă devine constant: anxietate, frică de necunoscut, teama de noapte. Localnicii spun că nu-şi pot face planuri, nu pot dormi liniştiţi, nu ştiu când va veni următoarea alarmă sau dacă drona va traversa spaţiul aerian şi va transmite pericol. Copiii, cei în vârstă, dar şi cei care încă mai lucrează pământul sau cresc animale — toţi sunt afectaţi.
Comunităţile locale resimt și izolarea: infrastructura de protecţie lipsă, capacitatea de reacţie sub dimensionată. Autorităţile transmit mesaje de avertisment, dar nu există un cadru clar pentru protecţia imediată. De cele mai multe ori, reacţia este individuală — oamenii închid geamurile, stau cât mai departe de perete — în lipsa unui adăpost public sau a unui plan de comunitate solid.
