Mirela Loșniță
Doi iubiți din liceu își dau întâlnire peste 10 ani, dar în locul ei apare o fetiță necunoscută. Era noaptea balului de absolvire, iar muzica răsuna ușor, un amestec de viori și râsete stinse. Peter strângea mâinile lui Sally, de parcă ar fi vrut să-și întipărească atingerea ei în suflet. Machiajul ei era întins de lacrimi, lăsând urme negre pe obrajii ei aprinși.
Doi iubiți din liceu își dau întâlnire peste 10 ani în Times Square, dar în locul ei apare o fetiță necunoscută
„Nu vreau să plec”, spuse ea cu vocea tremurândă.
Ochii lui Peter străluceau, luptând împotriva lacrimilor pe care refuza să le verse. „Știu”, șopti el, trăgând-o mai aproape. „Dumnezeule, Sally, nici eu nu vreau să pleci. Dar unele vise sunt mai mari decât noi.”
„Sunt ele cu adevărat?” îl provocă Sally, ochii ei verzi arzând de emoție. „Dar visul nostru? Dar tot ce am plănuit împreună?” Degetele ei se înlănțuiră de ale lui.
Peter își plecă privirea. „Trebuie să pleci”, îi șopti. „Familia ta, viitorul tău… Ai visat mereu să studiezi în Europa. Nu pot să te țin pe loc. Nu vreau să fiu motivul pentru care îți micșorezi lumea.”
O lacrimă i se prelinse pe obrazul lui Sally. „Dar noi?” Vocea ei se frânse, cele trei litere purtând greutatea fiecărui moment împărtășit, a fiecărui sărut furat și a fiecărei promisiuni făcute.
Peter o trase aproape, până când nu mai exista spațiu între ei
„Ne vom revedea”, spuse el, vocea lui fermă, deși în interior se simțea sfâșiat.
„Dacă ne pierdem vreodată, promite-mi că ne vom întâlni în Ajunul Crăciunului, peste zece ani, în Times Square”, șopti Sally, un zâmbet tremurat răzbătând printre lacrimi. „Voi ține o umbrelă galbenă. Așa mă vei recunoaște.”
Peter își încleștă maxilarul și o privi adânc în ochi. „Peste zece ani, Ajunul Crăciunului, Times Square. Indiferent unde ne va duce viața, voi fi acolo, căutând cea mai frumoasă fată cu o umbrelă galbenă, orice ar fi.”
Sally râse, dar râsul ei era amar. „Chiar dacă vom fi căsătoriți? Chiar dacă vom avea copii? Trebuie să vii… măcar să vorbim. Să-mi spui că ești fericit și că ți-ai împlinit visele.”
„Mai ales atunci”, răspunse Peter, mângâindu-i obrajii udați de lacrimi. „Pentru că unele conexiuni depășesc timpul și circumstanțele.”
Au rămas îmbrățișați, în mijlocul ringului de dans, lumea mișcându-se în jurul lor… două inimi bătând în perfectă armonie, dureros de conștiente că unele rămas-bun-uri sunt doar promisiuni de revedere elaborate.
Anii au trecut ca frunzele purtate de vânt. Peter și Sally au păstrat legătura prin scrisori, dar într-o zi, ea a încetat să mai scrie. Peter a fost devastat, dar promisiunea întâlnirii din Times Square l-a ținut în viață.
Zece ani mai târziu, Times Square sclipea în luminile Crăciunului. Zăpada dansa în aer, topindu-se pe părul lui Peter. Își înfipse mâinile în buzunarele hainei și scană mulțimea, căutând un strop de galben.
Minutele s-au transformat în ore. Umbrela galbenă era doar o fantomă a speranței lui. Apoi, un glas firav îl strigă din spate.
Peter se întoarse brusc, inima bătându-i nebunește. În fața lui stătea o fetiță cu o umbrelă galbenă în mâini. Cărlionții ei castanii îi încadrau fața palidă, iar ochii ei, uluitor de familiari, îl priveau cu emoție.
„Ești Peter?” întrebă ea cu o voce timidă, de parcă i-ar fi fost teamă să rupă vraja momentului.
Peter se aplecă la nivelul ei, mâinile lui tremurând ușor. „Da, eu sunt Peter. Cine ești tu?”
Fetița își mușcă buza, un gest care îi strânse sufletul lui Peter, atât de cunoscut îi era. „Mă numesc Betty”, șopti. „Ea… nu va veni.”
Un fior rece i se strecură în spate. „Ce vrei să spui? Cine ești?”
Fetița inspiră adânc. „Sunt fiica ta.”
Peter simți că i se taie respirația. „Fiica mea?” reuși el să rostească, deși o parte din el știa deja că acest adevăr îi va schimba viața pentru totdeauna.
Înainte ca Betty să poată răspunde, un cuplu mai în vârstă se apropie. „L-am găsit”, spuse Betty emoționată.
Bărbatul, cu părul cărunt, îl privi pe Peter cu o privire blândă. „Salut, Peter. Sunt Felix, tatăl lui Sally. Iar aceasta este soția mea. Îți știm povestea.”
Peter simți că lumea se prăbușește în jurul lui. „Unde e Sally? Ce s-a întâmplat?”
Privirea doamnei Felix se umplu de tristețe. „A murit acum doi ani. Cancer.”
Peter se clătină, ca și cum cuvintele l-ar fi lovit fizic. „Nu… Nu poate fi adevărat.”
Felix dădu din cap încet. „Ne pare rău. Nu a vrut să îți spună. A aflat că era însărcinată după ce a plecat în Paris. Știa că ai grijă de mama ta bolnavă și nu a vrut să-ți îngreuneze viața.”
Peter își îngropă fața în palme, lacrimile curgând necontrolat. „Dar eu nu am încetat niciodată să o iubesc.”
Doamna Felix scoase din geantă un jurnal vechi. „L-am găsit după ce a murit. A scris despre tine… despre cât de mult te-a iubit și despre cum spera să te vadă din nou.”
Peter luă jurnalul, mâinile lui tremurând. Printre pagini, găsi o fotografie de la balul lor. Sally îi zâmbea, cu ochii plini de iubire.
Când ridică privirea, Betty îl privea nesigură
„Ești tatăl meu”, șopti ea.
Peter o trase în brațe, simțind că o parte din Sally trăiește încă în acest suflet mic. „Și tu semeni atât de mult cu mama ta”, îi șopti.
În lunile următoare, Peter a făcut tot posibilul să o aducă pe Betty în SUA. A vizitat mormântul lui Sally de nenumărate ori, cu Betty alături, ținându-l de mână.
Într-un Ajun de Crăciun, Peter și Betty au stat lângă mormântul ei, lăsând un buchet de trandafiri galbeni.
„Galbenul e culoarea noilor începuturi”, șopti Betty.
Peter o strânse în brațe. „Mama ta avea dreptate. Ar fi fost atât de mândră de tine.”
Betty zâmbi, lacrimile strălucind în ochii ei verzi. „Și ar fi fost fericită că ne-am găsit.”
Peter o sărută pe frunte, cu inima plină de dragoste și dor. „Nu te voi lăsa niciodată să pleci”, îi promite el.
Și de data aceasta, era o promisiune pentru o viață întreagă.
