Mirela Loșniță
Mihai rămase câteva clipe fără cuvinte.
În fața lui stătea Andrei, un băiat care îl privea cu o seriozitate neobișnuită pentru vârsta lui. Lângă el, cățelușa albă pe nume Luna nu-și lua ochii de la fotografia Mariei.
— Domnule, eu cred că fiica dumneavoastră este în viață, repetă băiatul.
Mihai simți că i se taie respirația.
Trecuseră doi ani de când Maria fusese declarată moartă după un accident. Nu existase însă o despărțire adevărată, una pe care un părinte să o poată înțelege. Totul se petrecuse în haos, printre medici, documente și oameni care îi spuneau să accepte tragedia.
Privirea lui Mihai se îndreptă spre mormântul fetei.
— Nu se poate, șopti el.
Andrei îi explică faptul că Luna reacționase ciudat la lucrurile Mariei. Cățelușa părea să fi recunoscut un miros și devenise agitată.
Mihai nu știa dacă să creadă.
Totuși, ceva din el refuza să plece.
— Așteaptă aici.
A fugit spre mașină și a deschis portbagajul. Înăuntru păstra o cutie pe care nu mai avusese puterea să o atingă de doi ani.
A ridicat capacul.
Rochițe, un ursuleț de pluș, câteva fotografii și un pulover roz.
Puloverul preferat al Mariei.
Mihai l-a strâns la piept pentru câteva secunde, apoi i l-a dat lui Andrei.
Băiatul l-a așezat în fața Lunei.
Cățelușa a adulmecat materialul, apoi și-a ridicat brusc capul. A început să tragă puternic de lesă.
— A prins mirosul! spuse Andrei.
Au urcat imediat în mașină.
Luna devenea tot mai agitată, iar Andrei îl îndruma pe Mihai după reacțiile animalului.
După aproximativ douăzeci de minute au ajuns într-un cartier vechi, la marginea orașului.
Case mici, garduri ruginite și străzi aproape pustii.
Cățelușa a început să latre în fața unei porți verzi.
Mihai a coborât.
Poarta s-a întredeschis, iar o femeie necunoscută a apărut în prag.
— Ce vreți?
Înainte ca Mihai să răspundă, din curte s-a auzit o voce.
— Tati?
Pentru o secundă, nu s-a mai mișcat nimeni.
Apoi poarta s-a deschis.
În mijlocul curții stătea Maria.
Era mai înaltă și mai slabă decât în amintirile lui, dar ochii erau aceiași.
— Tati!
Fetița a alergat spre el.
Mihai a căzut în genunchi și a strâns-o la piept.
— Maria… Maria mea…
Amândoi plângeau.
Poliția a fost chemată imediat, iar adevărul avea să iasă la lumină în orele următoare.
Femeia care o ținuse pe Maria lucrase la spitalul unde fetița fusese adusă după accident. În haosul din acea zi, documentele unor pacienți fuseseră încurcate.
Femeia își pierduse propriul copil cu ani în urmă și, într-un moment de disperare, o luase pe Maria. Ulterior, profitase de confuzia administrativă pentru a dispărea cu ea.
Mihai nu putea înțelege cum fusese posibil.
Dar un lucru conta mai mult decât toate întrebările.
Fiica lui era vie.
În seara aceea, stătea în fața casei cu Maria lipită de el.
Andrei și Luna erau lângă ei.
— Dacă nu erai tu… îi spuse Mihai băiatului.
Andrei zâmbi.
— Luna a găsit-o.
Mihai se aplecă și mângâie cățelușa.
— Nu. Ați găsit-o amândoi.
Maria îl îmbrățișă din nou.
Casa care timp de doi ani fusese plină de tăcere avea din nou luminile aprinse.
Se auzeau pași.
Se auzea râsul unui copil.
Iar Mihai înțelese că uneori speranța apare exact atunci când nu mai ai curajul să o cauți.
De data aceasta însă, nu avea să o mai piardă niciodată.
