Ana Sasu
După ce soția mea a murit, m-am îndrăgostit din nou și am crezut că, în sfârșit, viața îmi oferea o a doua șansă.
Dar, în timpul unei cine în familie, fetița mea de patru ani s-a ridicat de pe scaun, a arătat spre noua mea soție și a spus:
— Ea este un monstru.
Am încercat să râd.
Apoi fiica mea mi-a explicat de ce.
Și am simțit cum îmi îngheață sângele în vene.
Locuiam în Sibiu și aveam treizeci și cinci de ani când am rămas văduv.
Soția mea, Andreea, a murit în timpul nașterii fiicei noastre.
Într-o singură zi am devenit tată și am rămas fără femeia alături de care credeam că voi îmbătrâni.
Fiica noastră, Mara, a supraviețuit.
Era atât de mică atunci când am luat-o pentru prima dată în brațe, încât mi-era teamă și să respir lângă ea.
În primele luni am funcționat mecanic.
Scutece.
Biberoane.
Nopți nedormite.
Serviciu.
Medici.
Facturi.
Și, de fiecare dată când Mara adormea, casa devenea insuportabil de liniștită.
Pe peretele din dormitor aveam încă fotografia de la nunta mea cu Andreea.
Uneori mă uitam la ea și îi spuneam:
— Nu știu dacă mă descurc, dar încerc.
Au trecut doi ani.
Mara a crescut.
Eu am învățat să-i prind părul, să-i aleg hainele și să recunosc diferența dintre plânsul de foame și cel de oboseală.
Credeam că viața mea sentimentală se terminase.
Apoi am cunoscut-o pe Cristina.
Intrasem într-un magazin pentru copii din centrul Sibiului pentru a-i cumpăra Marei un cadou de ziua ei.
Cristina lucra acolo.
Mara era foarte timidă cu oamenii necunoscuți.
Cu ea a început să râdă după câteva minute.
Am stat aproape o oră în magazin.
La plecare, Cristina mi-a spus:
— Aveți o fetiță minunată.
— Mulțumesc.
M-am oprit.
Nu știu de unde am avut curaj.
— Pot să te invit la o cafea?
A zâmbit.
— Poți.
Așa a început totul.
Nu ne-am grăbit.
Cristina știa povestea Andreei.
Nu a încercat niciodată să-i ia locul.
Când venea la noi acasă și Mara îi arăta fotografiile mamei sale, Cristina nu schimba subiectul.
Se așeza lângă ea.
— Era frumoasă mama ta.
Pentru mine conta enorm.
După aproape doi ani de relație, am cerut-o de soție.
Nunta a fost mică.
Doar familia și câțiva prieteni.
La câteva săptămâni după ceremonie, am organizat o cină acasă.
I-am invitat pe părinții mei și pe sora mea.
Mara avea acum patru ani.
Era un copil vesel, dar extrem de atent.
Observa lucruri pe care adulții le ignorau.
În seara aceea, Cristina pregătise aproape tot.
Mama mea era încântată.
— În sfârșit te văd și pe tine liniștit, mi-a șoptit.
După cină am adus desertul.
Mama s-a uitat spre Cristina și i s-au umplut ochii de lacrimi.
— Vreau să-ți mulțumesc. Nu știi cât înseamnă pentru noi că ai grijă de ei și că o iubești pe Mara…
Nu și-a terminat propoziția.
Mara s-a ridicat pe scaun.
— Nu!
Toți ne-am întors spre ea.
Fetița a arătat spre Cristina.
— Ea este un monstru.
S-a făcut liniște.
Cristina a lăsat lingurița jos.
Eu am râs nervos.
— Mara, iubito, nu este frumos să spui asta.
— Dar este adevărat.
— De ce îi spui Cristinei că este un monstru?
Mara m-a privit.
— Pentru că noaptea intră în camera mea când tu dormi.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
M-am uitat la Cristina.
Fața ei devenise albă.
— Ce face?
— Vine când tu dormi.
— Și ce face în camera ta?
Mara s-a uitat spre Cristina.
Apoi spre mine.
— Se pune lângă pat și mă atinge.
Mama mea a încremenit.
Sora mea a lăsat paharul jos.
Eu nu mai auzeam aproape nimic.
— Unde te atinge?
— Aici.
Mara și-a pus mâna pe piept.
Am simțit că mi se taie respirația.
M-am ridicat atât de repede încât scaunul a căzut.
— Cristina?
Ea începuse să plângă.
— Te rog, las-o să termine.
— Ce să termine?!
Vocea mea răsuna prin bucătărie.
Mara s-a speriat.
Am văzut asta și m-am oprit imediat.
M-am așezat lângă ea.
— Iubito, spune-mi exact ce se întâmplă.
Mara și-a dus mâna spre gât.
— Pune chestia rece aici și aici.
Am clipit.
— Ce chestie?
— Aia de doctor.
Cristina și-a acoperit fața cu palmele.
Atunci am înțeles.
Sau cel puțin am început să înțeleg.
— Stetoscopul?
Mara a dat din cap.
— Da.
M-am întors spre Cristina.
— De ce îi asculți inima copilului meu în timpul nopții?
Cristina nu mai putea evita explicația.
S-a ridicat.
— Pentru că am auzit ceva.
— Ce?
— Acum trei săptămâni.
Vocea îi tremura.
— Mara adormise pe canapea cu capul pe mine. Aveam mâna pe pieptul ei și am simțit că ritmul inimii nu părea regulat.
— Și de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că nu eram sigură.
Cristina făcuse câțiva ani de școală postliceală sanitară înainte să renunțe și să înceapă să lucreze în comerț.
Știam asta.
Dar nu făcusem legătura.
— Am împrumutat un stetoscop de la o prietenă asistentă, a continuat ea. Am vrut să verific când Mara era liniștită.
— Noaptea?
— Pentru că atunci dormea și nu se speria.
— Și de ce nu mi-ai spus?
A izbucnit în plâns.
— Pentru că știam ce s-a întâmplat cu Andreea.
Am înghețat.
— Ce legătură are?
— Știam cât de tare te sperie spitalele și orice problemă medicală legată de Mara. Am vrut să fiu sigură înainte să te sperii.
M-am uitat la fiica mea.
— Mara, de ce ai spus că este monstru?
Răspunsul ei aproape m-a făcut să râd și să plâng în același timp.
— Pentru că monstrul din desenul meu vine noaptea când oamenii dorm. Și Cristina vine noaptea.
Pentru un copil de patru ani, logica era impecabilă.
Dar eu încă eram furios.
— Ai descoperit ceva?
Cristina a dat din cap.
— Cred că trebuie consultată de un medic.
A doua dimineață am mers cu Mara la pediatru.
Au urmat investigații.
Electrocardiogramă.
Ecografie.
Așteptare.
În timp ce stăteam pe hol, mi-am dat seama că țineam mâna Cristinei.
Exact cum ținusem mâna Andreei cu patru ani înainte.
Medicul ne-a chemat.
— Vestea bună este că nu vorbim despre ceva care să-i pună viața în pericol acum.
Am respirat.
— Dar?
— Există o tulburare de ritm pe care trebuie să o urmărim. A fost foarte bine că a fost observată.
M-am uitat la Cristina.
Avea lacrimi în ochi.
Medicul a continuat:
— Mulți părinți nu ar fi observat nimic. Copilul pare perfect sănătos.
În mașină, după consultație, n-am pornit motorul.
Cristina stătea lângă mine.
— Îmi pare rău că nu ți-am spus.
— Și mie.
— Am vrut să te protejez.
— Nu mai face asta.
S-a uitat spre mine.
— Ce?
— Nu mă proteja ascunzându-mi lucruri. Oricât de greu ar fi adevărul, vreau să-l știu.
A dat din cap.
— Promit.
Mara, aflată pe bancheta din spate, ne asculta.
— Tati?
— Da?
— Cristina mai este monstru?
M-am întors.
— Tu ce crezi?
A stat puțin pe gânduri.
— Poate un monstru bun.
Am început să râdem toți trei.
Credeam că acolo se terminase povestea.
Dar două săptămâni mai târziu, Mara mi-a spus ceva care m-a făcut să înțeleg că lucrurile erau mai profunde.
O pregăteam de culcare.
Pe noptieră era fotografia Andreei.
Mara a luat-o.
— Tati?
— Da?
— Mama mea adevărată știe de Cristina?
Întrebarea m-a lovit direct în piept.
— Cred că da.
— Și nu se supără?
M-am așezat lângă ea.
— De ce s-ar supăra?
— Pentru că acum Cristina are grijă de mine.
Mi-am mușcat buza.
— Mama ta te-a iubit foarte mult. Dacă ar putea vedea că cineva are grijă de tine, cred că ar fi liniștită.
Mara s-a gândit.
— Atunci pot să am două mame?
Nu știam ce să răspund.
În acel moment, Cristina se afla în pragul ușii.
Auzise.
Ochii îi erau plini de lacrimi.
S-a apropiat.
— Mara, eu nu vreau să-i iau locul mamei tale.
Fetița a privit fotografia.
Apoi pe Cristina.
— Dar poți să stai lângă ea.
A luat fotografia și a pus-o pe noptieră.
Apoi i-a făcut loc Cristinei lângă ea.
În seara aceea am înțeles ceva.
Timp de aproape patru ani trăisem cu impresia că dacă voi fi din nou fericit, într-un fel o voi trăda pe Andreea.
De aceea mă simțisem vinovat când mă îndrăgostisem.
De aceea păstrasem anumite distanțe chiar și după căsătorie.
Mara nu avea problema asta.
Pentru ea, iubirea nu trebuia împărțită.
Putea pur și simplu să crească.
Au trecut aproape doi ani.
Mara este bine.
Merge periodic la control, iar problema descoperită atunci este monitorizată.
Cristina nu mai intră pe ascuns în camera ei cu stetoscopul.
De fapt, stetoscopul a devenit jucăria preferată a Marei.
Spune că vrea să fie doctor.
Iar porecla a rămas.
Uneori, când Cristina îi spune că trebuie să-și strângă jucăriile sau să-și termine legumele, Mara oftează teatral:
— A venit monstrul!
Într-o duminică, am mers cu toții în Dumbrava Sibiului.
Mara alerga înaintea noastră.
La un moment dat s-a întors.
— Veniți!
Eu și Cristina ne țineam de mână.
Mara a venit în fugă, s-a strecurat între noi și ne-a prins pe amândoi.
În buzunar aveam o fotografie mică a Andreei.
O port uneori cu mine.
Nu pentru că nu am mers mai departe.
Ci pentru că ea face parte din povestea noastră.
Înainte credeam că viața mea se împărțise în două.
Viața înainte să o pierd pe Andreea.
Și viața de după.
Acum nu mai cred asta.
Există o singură viață.
Cu oameni care vin.
Cu oameni care pleacă.
Cu oameni care rămân.
Iar uneori, cel pe care un copil de patru ani îl numește „monstru” se dovedește a fi omul care observă un lucru pe care nimeni altcineva nu l-a văzut.
În seara aceea, la cină, am crezut pentru câteva secunde că tocmai descoperisem ceva îngrozitor despre femeia cu care mă căsătorisem.
În realitate, descopeream cât de mult ajunsese să ne iubească.
Iar Mara?
Nu-i mai spune „monstru” decât atunci când vrea să o facă să râdă.
În rest, de câteva luni îi spune altfel.
Mama Cristina.
