Laciu Andreea
Toată viața lui, Ștefan s-a întrebat cum e să fii văzut. Nu doar privit în treacăt, ca un om care trece pe stradă, ci văzut cu adevărat: să simți că prezența ta contează, că glasul tău e ascultat, că brațele mamei te primesc oricând, indiferent câți bani ai în buzunar.
Mama lui, Anica, avea trei copii. Pe Irina și pe Victor îi aștepta mereu cu masa pusă, cu cozonac și fața luminată de mândrie. Ei veneau rar în sat, dar când soseau cu mașinile lor strălucitoare, Anica se străduia să le arate cât de tare îi prețuiește. Le punea cele mai bune farfurii, scotea vinul vechi din dulap, se lăuda vecinelor că Irina are salon în oraș și Victor firmă de construcții.
Dar Ștefan, cel mic, rămânea pe margine. El nu avusese noroc. Nici școală multă, nici serviciu stabil. Muncea cu ziua prin sat, aduna lemne, cosea iarba altora. La el nu suna telefonul mamei. Niciodată nu-i cerea poze, niciodată nu-l întreba dacă îi e frig iarna sau dacă are ce pune pe masă.
Într-o duminică de toamnă, Ștefan s-a dus la mama lui să-i ducă niște mere din livadă. Erau frumoase, roșii, lucioase. Se gândise că poate, măcar atunci, o să-l privească altfel.
Când a ajuns, pe prispa casei stătea Irina cu soțul și băiețelul lor blond. Mașina lor scumpă strălucea în curte, iar Anica îi privea ca pe niște împărați.
— Mamă, ți-am adus niște mere bune, a spus Ștefan, cu glasul ușor tremurat.
Anica a ridicat ochii doar o clipă.
— Lasă-le acolo, pe scaun, i-a răspuns rece. Apoi s-a întors spre nepot:
— Vrei prăjitură, puiule?
Ștefan a rămas câteva clipe stingher, cu mâinile în buzunar. S-a uitat la Irina, care nici măcar nu-l salutase. Și-a dat seama că nu era loc pentru el acolo.
Seara, când s-au dus toți, Ștefan s-a întors să-și recupereze lada de lemn în care adusese merele. Niciunul nu fusese gustat.
A plecat cu ea în brațe, cu pași grei, întrebându-se cum poate o mamă să-și iubească fiii atât de diferit.
În săptămânile ce au urmat, Anica s-a plâns la vecine că Ștefan e „leneș”, că n-a făcut nimic cu viața lui, că ceilalți doi copii o ajută mereu cu bani, îi cumpără medicamente și îi repară casa.
Dar nimeni nu știa că Ștefan venea noaptea să-i taie lemnele, când ea dormea. Nimeni nu știa că i-a plătit factura la curent, din ultimii bani câștigați la o stână. Nimeni nu știa că el, cel mai amărât dintre frați, era cel care rămânea mereu aproape.
Într-o iarnă grea, cu zăpezi cât gardul, Anica a căzut în curte și și-a rupt piciorul. A stat trei ceasuri acolo, plângând, strigând după ajutor.
Irina și Victor erau la oraș. Telefoanele lor intrau pe mesageria vocală.
Ștefan era singurul care s-a gândit să treacă să vadă dacă e bine. A găsit-o în zăpadă, cu fața albă ca varul.
— Mamă, mamă, stai, nu vorbi! a spus el cu glasul spart.
A ridicat-o cu brațele lui slabe și a dus-o în casă. A aprins focul, i-a pus pături peste picioare. A sunat la salvare și i-a ținut mâna până au venit oamenii să o ia.
În spital, Anica a privit tavanul mult timp. Parcă atunci a înțeles că, în inima lui Ștefan, mai rămăsese loc pentru ea, deși ea îi întorsese spatele atâția ani.
După ce i-au pus ghipsul, Ștefan a venit zilnic să-i ducă supă caldă și să-i schimbe așternuturile.
— Nu trebuia să vii, i-a spus ea într-o zi, cu glas rușinat.
— Dar dacă nu vin eu, cine vine?
A lăsat privirea în podea. Era prima oară când Anica simțea o înțepătură de vină care nu-i dădea pace.
Când s-a făcut bine, și-a strâns toți copiii la masă. A privit lung la Irina, la Victor, la hainele lor scumpe, la telefoanele de ultimă generație. Apoi s-a întors spre Ștefan, care stătea pe un colț de scaun, cu cămașa lui veche și mâinile bătătorite.
— Ștefane, iartă-mă, a spus ea încet.
El a ridicat privirea, mirat.
— Pentru ce?
— Pentru tot. Pentru că n-am știut să fiu mamă egală pentru toți.
Atunci Ștefan a simțit o lacrimă fierbinte în colțul ochiului.
— Mamă, eu nu vreau nimic de la tine. Doar să știi că eu te-am iubit mereu.
— Știu. Și mi-e rușine că am văzut asta prea târziu.
În tăcerea care a urmat, Irina și Victor n-au mai avut ce spune. Bogăția lor nu cumpărase niciun gest de omenie.
Și atunci Anica a înțeles, în sfârșit, că iubirea adevărată nu vine din ce ai, ci din ce dai, fără să aștepți nimic în schimb.
Sursă foto: Pixabay
