Redactia
Imaginea sirenelor există peste tot în artă și cultura folclorică, ele sunt reprezentate ca fiind zeițe ale adâncurilor, extrem de atrăgătoare și erotice. Însă, pe lângă simbolul fanteziei pe care acestea îl înfățișează, ele sunt descrise și drept creaturi legendare maritime care întruchipează frica față de necunoscut.
Sirenele sunt legate de mai multe episoade mitologice celebre
Poetul antic Homer, în poemul “Odiseea” care istorisește călătoria lui Ulise, după războiul troian, înapoi spre insula natală, Ithaca, pomenește despre aceste femei ale mării, care trăiau pe o insula și ademeneau, cu glasurile lor, călătorii care-și găseau apoi moartea pe insula fermecată. Atunci când Ulise a ajuns pe mare, în apropierea insulei lor, sirenele au încercat din răsputeri să-i atragă pe el și însoțitorii săi cu cântecul lor. Pentru a-și salva însă camarazii, Ulise le înfundase urechile acestora cu ceară, iar el s-a legat de catargul corabiei.
Sirenele sunt prezente și în povestea argonauților. Orfeu este recrutat de agronauți pentru a acoperi ademenirile sirenelor cu propriul său cânt. Când au văzut corabia apropiindu-se sirenele și-au început cântecul, dar au fost lesne depășite de arta lui Orfeu. Pentru că le fusese ursit să trăiască numai atâta vreme cât nimeni nu putea trece de ele fără să fie mișcat de muzica lor acestea, învinse, s-au aruncat înapoi în mare, unde au fost transformate în stânci.
În mitologia siriană, philistienii au venerat o zeitate a lunii cu trup de sirenă. Atargatis, așa cum era numită sirena, a avut un copil care avea trup normal de om și din această cauză lui Atargatis i-a fost rușine, ucigându-și astfel soțul și abandonându-și copilul. Făcând acest gest, ea a devenit toată pește.
În mitologia rusească, Rusalka reprezintă spiritul unei femei tinere care a fost omorâtă înainte de căsătorie și care mai apoi a fost blestemată să trăiască într-un lac. Sirena cânta melodii dulci pentru a-i ademeni pe bărbați în apele lacului și pentru a-i îneca.
Alte tradiții legau sirenele de lumea de dincolo și de regina infernului, Persefona. Acestea aveau misiunea de a fermeca prin cântecul lor sufletele morților și de a le aduce în fața Persefonei, îndulcindu-le cu muzica lor momentul trecerii pe celălalt tărâm.
Dar sirenele nu se regăsesc doar în legendele și poveștile populare. Un folclorist sublinia că “credința în existența sirenelor era răspândită și susținută în perioada Evelui Mediu”.
Printre primii cronicari ai acestui fenomen să numără Pliniu cel Bătrân, un naturalist care a trăi în secolul întâi. Pliniu accepta existența acestor ființe despre care spunea: “Nu e vorba doar de o poveste fabuloasă… Trupul lor e mătăhălos și acoperit de solzhi chiar și pe acele părți care seamănă cu ale femeii”. El s-a referit la o apariție care a fost văzută de locuitorii de pe coastă, care au putut urmări cu privirile o astfel de făptură de mai multe ori.
Ce explicații oferă însă oamenii de știință despre aceste creaturi legendare
Potrivit oamenilor de știință, cea mai logică explicație este că acei călători care povesteau despre sirene au văzut, de fapt, un animal mai neobișnuit, care avea o oarecare aparență de făptură feminine, iar imaginația povestitorilor, dorința lor de a-și ului ascultătorii și inevitabila distorsionare a informației trecută din gură în gură au dus la apariția sirenelor.
De asemenea, zoologii susțin că aceste creturi spectaculoase pentru ochiul uman erau, în realitate, sirieni. Sirienii provin din mamifere terestre care, în urmă cu milioane de ani, au pătruns în mediul acvatic, dodândind treptat adaptări specifice. Aceștia își duc viața în apele puțin adânci din apropierea coastelor oceanice și în estuarele unor fluvii, în râuri și lacuri mari. Când sunt deranjate, aceste mamifere se ridică la suprafață, scoțând din apă capul și partea superioară a trunchiului, cu tulpinile plantelor acvatice atârnându-le pe cap ca niște plete. Probabil, așa se explică faptul că în multe versiuni ale legendelor despre oamenii mării aceștia aveau părul verde.
