Loredana Ionescu
Nu mi-am imaginat niciodată că singurătatea poate avea un sunet.
Are ecoul pașilor care nu vin niciodată pe holul unui spital. Are telefonul care nu sună. Are privirea aceea lungă către ușă, sperând că va intra cineva care să spună simplu:
— Am venit să te văd.
Eu am stat internat cincisprezece zile.
Cincisprezece zile în care nimeni nu mi-a trecut pragul salonului.
Copiii mei locuiau în străinătate. Îi înțelegeam. Aveau servicii, familii, responsabilități. Prietenii mă sunaseră în primele două zile, apoi fiecare fusese înghițit de propriile probleme.
Nu îi condamnam.
Dar nopțile…
Nopțile erau cumplite.
O prezență neașteptată
În a treia seară, aproape de ora zece, ușa salonului s-a deschis încet.
O fată tânără, poate de douăzeci și ceva de ani, a intrat fără zgomot.
Purta haine simple și avea părul prins într-o coadă.
A zâmbit.
— Pot să stau puțin?
Am crezut că mă confundase cu alt pacient.
— Cred că ați greșit salonul.
Ea a clătinat din cap.
— Nu. Am venit la dumneavoastră.
S-a așezat pe scaunul de lângă pat și a început să vorbească despre lucruri obișnuite.
Despre vreme.
Despre copacii din curtea spitalului.
Despre cât de frumos miroase teiul vara.
Nu m-a întrebat ce boală am.
Nu mi-a fost milă.
Pur și simplu a stat acolo.
Înainte să plece mi-a spus:
— Fiți puternic. Veți zâmbi din nou.
Apoi a ieșit.
Vizitele care au devenit rutină
În noaptea următoare a venit iar.
Și în următoarea.
Uneori îmi aducea o carte.
Alteori un ceai.
Sau doar stăteam în liniște.
În salon era întuneric, iar aparatele medicale se auzeau monoton.
Prezența ei făcea însă totul mai suportabil.
Nu-mi spunea prea multe despre ea.
Știam doar că o chema Mara.
Atât.
Niciodată nu vorbea despre familia ei.
Nici despre serviciu.
Nici despre trecut.
Doar îmi repeta:
— Veți ieși de aici.
— O să fie bine.
— Nu renunțați.
Începusem să aștept serile doar pentru acele câteva zeci de minute.
Medicii aveau altă explicație
După două săptămâni tratamentul începea să dea rezultate.
Respiram mai bine.
Analizele se îmbunătățeau.
În ziua externării i-am spus medicului:
— Vreau să mulțumesc fetei care venea în fiecare seară.
Doctorul s-a uitat nedumerit.
— Despre cine vorbiți?
— Mara.
— Nu avem nicio angajată cu acest nume.
— Nu era asistentă.
— Atunci probabil o rudă.
— Nu. Nu-mi era rudă.
Doctorul a zâmbit politicos.
— Unele medicamente pot produce vise foarte vii. Se întâmplă.
Am insistat.
Le-am descris-o.
Au verificat camerele de pe hol.
Nimic.
Nicio înregistrare.
Asistentele spuneau că după ora opt nimeni nu mai intra în salon.
Am plecat acasă convins că, poate, într-adevăr, imaginația îmi jucase feste.
Încercam să uit
Viața începea încet să revină la normal.
Mergeam la controale.
Făceam recuperare.
Vorbeam mai des cu copiii mei.
Încercam să nu mă mai gândesc la acele nopți.
Dar de fiecare dată când vedeam o bancă într-un parc îmi aminteam de Mara.
Mi-ar fi plăcut măcar să-i mulțumesc.
Telefonul care mi-a schimbat ziua
La aproximativ șase săptămâni după externare am primit un apel de la spital.
— Domnule Ionescu, puteți veni până la noi?
M-am speriat.
Credeam că analizele ieșiseră prost.
Când am ajuns, asistenta mi-a întins o cutie mică din carton.
— A rămas pentru dumneavoastră.
Am deschis-o.
Înăuntru era o carte.
Exact cartea pe care Mara mi-o adusese într-una dintre seri.
Între pagini se afla un bilețel.
Scrisul era elegant.
„Dacă primiți această carte, înseamnă că v-ați făcut bine. Exact asta mi-am dorit.”
Am simțit un nod în gât.
— Cine a lăsat-o?
Asistenta a zâmbit trist.
— Acum putem să vă spunem.
Cine era, de fapt, Mara
Mara nu era pacientă.
Nu era medic.
Nu era asistentă.
Era voluntar.
În fiecare seară venea după serviciu și vizita pacienții care nu primeau niciodată musafiri.
Nu cerea nimic.
Nu accepta bani.
Spunea că nimeni nu ar trebui să lupte singur cu boala.
Cu două zile înainte de externarea mea, fusese chemată de urgență într-un alt oraș, unde mama ei suferise un accident vascular.
Nu mai apucase să mă vadă.
Dar lăsase cartea la recepție.
Le spusese asistentelor:
— Dacă domnul se externează și este bine, vă rog să i-o dați peste câteva săptămâni. Atunci va înțelege că a câștigat lupta.
Mi-au dat și un plic.
Înăuntru era o scrisoare.
„Când oamenii sunt singuri, nu au nevoie de discursuri. Au nevoie doar ca cineva să stea lângă ei. Dacă într-o zi vă faceți bine, promiteți-mi că veți face același lucru pentru altcineva.”
Am izbucnit în plâns.
Nu-mi amintesc ultima dată când plânsesem.
Promisiunea
În ziua aceea am luat o hotărâre.
Nu aveam bani mulți.
Nu puteam dona sume impresionante.
Dar puteam oferi timp.
M-am înscris ca voluntar chiar în acel spital.
La început mergeam o dată pe săptămână.
Apoi de două ori.
Vorbeam cu pacienții singuri.
Jucam șah cu bătrânii.
Le citeam ziarul celor care nu mai vedeau bine.
Le telefoneam copiilor lor atunci când ei nu puteau.
Într-o seară am intrat într-un salon unde un domn privea fix spre ușă.
Avea aceeași expresie pe care o avusesem și eu.
M-am așezat lângă el.
— Pot să stau puțin?
Omul a zâmbit.
— Sigur.
Am vorbit aproape o oră.
Când am plecat, mi-a spus:
— Credeam că m-a uitat toată lumea.
Un final pe care nu l-am anticipat
După aproape un an de voluntariat, într-o după-amiază de primăvară, am văzut o tânără intrând în curtea spitalului.
Mergea încet, sprijinită de mama ei.
Am recunoscut-o imediat.
Era Mara.
Mama ei se recuperase, iar ea revenise după multe luni.
Când m-a văzut purtând ecusonul de voluntar, a rămas fără cuvinte.
— Ați venit…
Am zâmbit.
— Mi-ai spus odată că voi zâmbi din nou.
Ea a râs.
— Și?
— Ai avut dreptate. Dar nu doar eu zâmbesc acum.
I-am arătat salonul unde tocmai stătusem de vorbă cu un pacient singur.
În acel moment, ochii ei s-au umplut de lacrimi.
Nu era nevoie de alte explicații.
Înțelesesem amândoi același lucru.
Bunătatea nu dispare niciodată.
Ea trece, tăcut, dintr-o inimă în alta, până când ajunge să schimbe vieți pe care nici măcar nu le cunoaște.
Iar de atunci, ori de câte ori un pacient mă întreabă de ce vin atât de des să stau de vorbă cu oameni pe care nu-i cunosc, îi răspund mereu la fel:
— Pentru că, într-o noapte, când credeam că sunt complet singur, cineva a făcut același lucru pentru mine. Și datorită acelui gest am înțeles că, uneori, cel mai mare medicament nu este o pastilă, ci prezența sinceră a unui om.
