Georgescu Dragos
Margareta își pregătise valiza cu o seară înainte. Pusese în ea trei rochii, două pulovere, medicamentele, o fotografie veche cu soțul ei și o cutie mică în care păstra verigheta. La 76 de ani, femeia era convinsă că sosise ziua de care se temuse atât de mult: fiica ei adoptivă urma să o ducă la un azil.
Femeia în vârstă credea că fiica ei adoptivă o duce la azil. Când mașina a oprit, a început să plângă
Lidia nu îi spusese niciodată direct acest lucru.
Dar în ultimele săptămâni făcuse ordine prin apartamentul mamei, strânsese documente, vorbise despre schimbări și îi ceruse să pregătească lucrurile de care avea nevoie.
Pentru Margareta, toate indiciile duceau într-o singură direcție.
Nu voia să îi reproșeze nimic fiicei sale. Lidia avea serviciu, familie și propriile responsabilități. Margareta își repetase că trebuie să accepte situația cu demnitate.
În dimineața plecării și-a privit apartamentul pentru ultima dată, convinsă că nu avea să mai locuiască acolo.
Când a urcat în mașina Lidiei, și-a așezat geanta în poală și nu a pus nicio întrebare.
Abia după aproape o oră a observat ceva ciudat.
Drumul nu ducea spre azilul despre care auzise.
— Lidia, unde mergem?
Fiica ei a tăcut.
Câteva minute mai târziu, mașina a oprit.
Când Margareta a aflat adevărul, nu și-a mai putut opri lacrimile.
Margareta o adoptase pe Lidia când nimeni nu mai credea că își va întemeia o familie
Cu aproape patru decenii în urmă, viața Margaretei arăta complet diferit.
Era căsătorită cu Petre și locuiau într-un apartament modest, cumpărat după ani de muncă.
Își doriseră foarte mult copii.
Anii trecuseră însă fără ca dorința lor să se împlinească.
După multe încercări, Margareta și Petre luaseră o hotărâre care avea să le schimbe viața.
Au decis să adopte.
Lidia avea numai câțiva ani când au întâlnit-o.
Era mică, timidă și nu vorbea aproape deloc cu oamenii pe care nu îi cunoștea.
La prima întâlnire, Margareta s-a așezat lângă ea și nu a încercat să o ia în brațe.
I-a întins doar o păpușă.
— Este pentru tine.
Fetița a privit păpușa, apoi femeia.
— Pot să o păstrez?
Margareta a simțit cum i se strânge inima.
— Pentru totdeauna.
Nu știa atunci că exact același cuvânt avea să definească relația lor.
Pentru totdeauna.
Lidia a venit în casa lor și, încet, apartamentul s-a umplut de jucării, desene, caiete și râsete.
Margareta nu făcuse niciodată diferența între un copil adoptat și unul biologic.
Pentru ea exista doar fiica ei.
Când Lidia făcea febră, Margareta stătea toată noaptea lângă pat.
Când a început școala, mama ei a lucrat suplimentar pentru a-i cumpăra ghiozdanul pe care și-l dorea.
Când a intrat la facultate, Margareta a renunțat la economiile pe care le strânsese pentru renovarea apartamentului.
— Casa mai poate aștepta, îi spusese lui Petre. Copilul nu.
Anii au trecut.
Lidia a terminat facultatea, și-a găsit un serviciu și și-a întemeiat propria familie.
Petre s-a stins câțiva ani mai târziu, iar Margareta a rămas singură în apartamentul în care își crescuseră fiica.
Atunci au început temerile.
„Să nu mă duci niciodată într-un azil”
Margareta fusese întotdeauna o femeie independentă.
Mergea singură la cumpărături, își gătea, își plătea facturile și refuza ajutorul chiar și atunci când ar fi avut nevoie de el.
Dar anii începuseră să se simtă.
Mai întâi au apărut durerile de genunchi.
Apoi problemele cu echilibrul.
Într-o iarnă a alunecat în baie.
Nu pățise nimic grav, însă Lidia se speriase.
— Mamă, nu mai poți locui singură așa.
Margareta a ridicat imediat privirea.
— Mă descurc.
— Știu că te descurci, dar dacă se întâmplă ceva?
— Te sun.
— Și dacă nu poți să ajungi la telefon?
Margareta tăcuse.
În săptămânile următoare, Lidia începuse să vină tot mai des.
Măsura ușile.
Verifica actele.
Întreba ce mobilă voia mama ei să păstreze.
Într-o zi îi spusese chiar:
— Ar trebui să începem să strângem lucrurile de care nu mai ai nevoie.
Margareta simțise imediat un nod în gât.
În cartier se vorbea despre un azil nou deschis la marginea orașului.
Una dintre vecine îi spusese că era curat și că personalul se purta frumos.
Pentru Margareta, asta nu schimba nimic.
Nu se temea de clădire.
Se temea să nu devină o povară.
Într-o seară, în timp ce Lidia îi pregătea medicamentele, Margareta spusese încet:
— Dacă într-o zi nu mă mai pot descurca, să nu îți strici viața pentru mine.
— Ce vorbești acolo?
— Spun doar că înțeleg.
Lidia o privise lung.
— Ce înțelegi?
Margareta nu avusese curajul să îi spună.
În dimineața plecării și-a luat rămas-bun de la casă
Când Lidia a sunat-o și i-a spus că trebuie să plece împreună sâmbătă dimineața, Margareta a crezut că momentul sosise.
— Să îți pregătești câteva haine, bine?
Atât fusese nevoie.
În seara aceea, bătrâna și-a scos valiza din dulap.
A împachetat încet.
La final a luat fotografia lui Petre de pe noptieră.
— Ei, bătrâne, se pare că plec și eu de aici.
A zâmbit trist.
Nu i-a spus Lidiei ce credea.
Nu voia să o facă să se simtă vinovată.
Dimineața și-a băut cafeaua în bucătărie și a privit fiecare colț al apartamentului.
Urmele creionului cu care măsuraseră înălțimea Lidiei erau încă pe tocul unei uși.
În sufragerie se afla fotoliul lui Petre.
Pe balcon mai avea două ghivece cu mușcate.
Când Lidia a sosit, Margareta era gata.
— Atât ai?
— Ce să mai iau la vârsta mea?
Lidia a privit valiza, apoi mama.
Pentru o secundă a părut că vrea să spună ceva.
— Hai.
Margareta a încuiat ușa.
A rămas cu mâna pe clanță câteva secunde.
Apoi a plecat.
Drumul a făcut-o să înțeleagă că ceva nu era în regulă
Primele minute au trecut în tăcere.
Margareta privea orașul prin geam.
Își propusese să nu plângă.
După aproape o oră, a observat însă că Lidia alesese un drum complet diferit.
Nu mergeau spre zona în care știa că se afla centrul pentru vârstnici.
— Lidia?
— Da, mamă?
— Unde mergem?
— Mai avem puțin.
— Dar azilul nu este în partea cealaltă?
Lidia a strâns volanul.
Apoi a tras mașina lângă un parc.
A oprit motorul și s-a întors spre mama ei.
— Tu chiar ai crezut că te duc la azil?
Margareta și-a coborât privirea.
— Nu trebuie să îmi explici nimic. Înțeleg.
— Ce înțelegi?
— Ai viața ta. Nu poți să ai grijă și de mine.
Ochii Lidiei s-au umplut de lacrimi.
— Mamă, uită-te la mine.
Margareta a ridicat privirea.
— Nu te duc la niciun azil.
Femeia a clipit.
— Atunci unde mergem?
Lidia a zâmbit.
— Acasă.
— Acasă? Tocmai am plecat de acasă.
— La noua noastră casă.
Margareta a rămas nemișcată.
Fiica ei pregătise totul în secret
Lidia i-a explicat că vânduse apartamentul în care locuia împreună cu familia și cumpărase o casă mai mare la marginea orașului.
Totul fusese ales având-o în vedere și pe Margareta.
Casa avea parter.
Camera ei era aproape de baie.
Nu existau trepte pe care să fie nevoită să le urce zilnic.
În baie fuseseră montate bare de sprijin.
În curte exista suficient loc pentru florile ei.
— De asta îmi măsurai mobila?
— Da.
— Și actele?
— Pentru mutare.
Margareta și-a dus mâna la gură.
— Dar de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că voiam să fie o surpriză. Și pentru că știam că dacă îți spun că am ales casa și pentru tine, o să refuzi.
Margareta a început să plângă.
— Eu nu vreau să fiu o povară.
Lidia i-a prins mâinile.
— Nu ai fost o povară când m-ai luat acasă.
Margareta a tăcut.
— Nu ai fost obligată să mă alegi, a continuat Lidia. Ai făcut-o. Ai muncit pentru mine, ai stat nopți întregi lângă mine, ai renunțat la lucruri pentru ca eu să le pot avea.
— Eram mama ta.
— Exact.
Lidia a zâmbit printre lacrimi.
— Iar eu sunt fiica ta. Acum este rândul meu.
Când a intrat în casă, Margareta nu și-a mai putut opri lacrimile
După alte douăzeci de minute, mașina s-a oprit în fața unei case albe, cu o curte mică.
Lidia a coborât prima.
— Hai să vezi.
Margareta mergea încet.
Când ușa s-a deschis, femeia a rămas în prag.
Pe hol se aflau fotografii de familie.
În sufragerie recunoscu imediat o măsuță din vechiul ei apartament.
— Dar asta este…
— A ta.
Pe canapea se afla pătura pe care Margareta o croșetase cu ani în urmă.
Pe un perete era fotografia ei preferată cu Petre.
Lidia a deschis apoi o ușă.
— Iar aceasta este camera ta.
Patul era lângă fereastră.
Pe noptieră se afla veioza veche a Margaretei.
Lângă geam fusese așezat fotoliul lui Petre.
Margareta și-a dus mâna la piept.
— L-ai adus și pe acesta?
— Știam că nu ai fi venit fără el.
Bătrâna s-a așezat în fotoliu și a început să plângă.
Lidia s-a așezat lângă ea.
— Nu plânge.
— Lasă-mă. De data asta sunt lacrimi bune.
În buzunarul valizei se afla un ultim cadou
În primele zile, Margareta continua să întrebe dacă nu deranja.
— Sigur nu aveți nevoie de camera asta?
— Mamă, este camera ta.
— Dar copiii?
— Copiii au camerele lor.
— Și dacă vreți să fiți singuri?
— Închidem ușa.
Treptat, întrebările au devenit mai rare.
Diminețile au căpătat un nou ritual.
Margareta își bea cafeaua în curte.
Își plantase deja mușcatele.
Începuse să vorbească cu vecinii.
Într-o după-amiază, când Lidia s-a întors de la serviciu, a găsit-o pregătind plăcinte.
— Pentru cine sunt toate?
— Pentru voi.
— Mamă, suntem patru oameni.
— Atunci chemăm vecinii.
Casa a început să miroasă din nou așa cum mirosea apartamentul copilăriei Lidiei.
Într-o seară, Margareta și-a desfăcut valiza.
La fund se afla cutia mică în care păstrase verigheta.
A luat-o și a mers în sufragerie.
— Lidia.
— Da?
Margareta i-a întins inelul.
— Vreau să îl ai tu.
— De ce?
— Pentru că este lucrul meu cel mai de preț.
Lidia a privit verigheta, apoi mama.
A închis palma Margaretei peste inel.
— Atunci păstrează-l.
— Dar eu…
— Încă avem timp, mamă.
Margareta a rămas cu ochii la ea.
Aceleași cuvinte pe care, cu aproape patruzeci de ani în urmă, i le spusese unei fetițe speriate reveneau acum într-o altă formă.
Pentru totdeauna.
În seara aceea, Margareta s-a culcat în camera ei.
Pe noptieră se afla fotografia lui Petre.
Prin ușa întredeschisă se auzeau vocile nepoților și râsul Lidiei.
Cu numai câteva zile înainte, femeia fusese convinsă că viața ei urma să se restrângă la o cameră străină și la câteva lucruri înghesuite într-o valiză.
În schimb, primise o cameră cu vedere spre grădină, o familie în încăperea alăturată și certitudinea că nu fusese uitată.
Înainte să stingă lumina, Margareta s-a uitat spre fotografia soțului ei.
— Am crescut-o bine, Petre.
A zâmbit.
Apoi a pus verigheta lângă fotografie și s-a întins în pat.
Pentru prima dată după multe luni, nu s-a mai întrebat ce avea să se întâmple atunci când nu se va mai putea descurca singură.
Răspunsul era chiar dincolo de ușă.
Fetița pe care o luase cândva de mână și o adusese acasă crescuse.
Iar acum venise rândul ei să își ia mama de mână și să îi spună același lucru:
„De acum, casa mea este și casa ta.”
