Laciu Andreea
Casa mirosea a tei și a ceva prăfuit. Deasupra bibliotecii, o poză într-un rame veche cu margini aurii: mama zâmbește, iar Maria, la vreo șase ani, se uită timid spre obiectiv. E ciudat cum unele amintiri rămân mai vii decât realitatea.
Maria avea 19 ani când și-a pierdut mama. A fost totul prea brusc, prea nedrept — o boală descoperită târziu și un final tăcut, pe un pat de spital unde mama încă o mângâia pe frunte.
Au urmat luni de ceață. Luni în care Maria nu putea să se uite la oglindă fără să-i vadă ochii. Mânca mecanic, învăța din obligație și visa, în fiecare noapte, aceeași întrebare:
— Mamă, acum ce fac?
La șase luni după înmormântare, în ziua în care a împlinit 20 de ani, Maria s-a întors în apartamentul copilăriei. Golise totul în grabă după moarte, dar nu avusese curaj să deschidă dulapul de sus din șifonierul mamei. Acum, a urcat pe un scaun, a tras ușa și a găsit o cutie simplă, legată cu o panglică roșie.
Pe capac scria, în scrisul mamei:
„Pentru Maria. Deschide-le când ai nevoie de mine.”
Inima i-a bătut tare. Cu degetele tremurânde, a desfăcut panglica. Înăuntru, erau șapte scrisori, fiecare în plic alb, cu titlul caligrafiat:
-
Când vei simți că nu mai poți
-
Când te vei îndrăgosti prima oară
-
Când cineva îți va frânge inima
-
Când vei termina facultatea
-
Când te vei simți singură
-
Când vei deveni mamă
-
Când vei fi gata să mă lași să plec
Maria a simțit cum lacrimile îi udă obrajii. A luat prima scrisoare și a deschis-o cu grijă.
Când vei simți că nu mai poți
Maria mea dragă,
Azi poate simți că totul e prea mult. Că viața e un munte pe care nu-l poți urca. Dar vreau să-ți amintești că fiecare pas, oricât de mic, contează. Că nu trebuie să fii mereu puternică.
Ai voie să plângi. Ai voie să te oprești. Dar te rog, promite-mi că n-o să renunți. Ești mai curajoasă decât crezi.
Cu toată dragostea mea,
M.
A ținut scrisoarea la piept minute întregi. Parcă mama era acolo, în cameră, lângă ea.
Timpul a trecut. Maria a mers mai departe. A învățat. A râs. A greșit. A iubit.
La 22 de ani, l-a cunoscut pe Andrei. A fost genul de dragoste care aprinde totul. Fiori, nopți albe, promisiuni șoptite. Și, când a simțit că se pierde în emoție, a deschis a doua scrisoare:
Când te vei îndrăgosti prima oară
Felicitări, inimioară! Iubirea e cel mai frumos haos. Dansează, iubește, visează. Dar nu te uita pe tine. Nu te da toată, decât dacă te simți văzută, înțeleasă și prețuită.
Iubirea adevărată nu cere să te micșorezi. Ea te face să crești.
Maria a zâmbit. Era exact ce avea nevoie să audă. Cuvinte simple, dar care îi apăsau inima cu grijă.
Andrei a plecat un an mai târziu, pentru altcineva. Fără prea multe explicații. Maria a simțit cum lumea se prăbușește. A stat două ore pe podea, cu fața în palme. Apoi a deschis a treia scrisoare.
Când cineva îți va frânge inima
Mă doare că nu pot fi lângă tine acum. Dar vreau să-ți amintești că o inimă frântă înseamnă că ai iubit cu adevărat.
Timpul nu vindecă totul, dar te învață cum să trăiești cu dorul. Și într-o zi, o să zâmbești din nou — nu pentru că ai uitat, ci pentru că ai crescut.
Maria a plâns, dar lacrimile erau mai calde decât reci. Și-a scris o scrisoare proprie. A pus-o în cutie, lângă cele ale mamei.
La 25 de ani, a terminat facultatea. A ieșit prima pe promoție. A luat în mână plicul cu numărul 4.
Când vei termina facultatea
Bravo, fata mea! Ți-am spus că poți. Acum vine viața cea adevărată. Nu te teme. Greșește. Schimbă-ți drumul dacă simți. Nu trebuie să ai toate răspunsurile.
Doar nu uita de unde ai plecat. Și de cine te-a iubit prima.
Maria a zâmbit printre lacrimi, singură pe o bancă în curtea universității. Dar nu se mai simțea singură deloc.
Anii au trecut. La 30, Maria a devenit mamă. O fetiță. A numit-o Elena, după mama ei. A citit atunci, cu nod în gât, scrisoarea numărul 6. Era cea mai lungă.
Când vei deveni mamă
Acum vei înțelege cât te-am iubit. Vei înțelege nopțile nedormite, grijile care nu se opresc niciodată, bucuriile care îți sfâșie inima de frumoase ce sunt.
Te rog, fii blândă cu tine. Nu există mamă perfectă. Există doar iubire sinceră. Iar tu ai destulă ca să schimbi lumea cu ea.
Ultima scrisoare a citit-o la 40 de ani, într-o zi liniștită, cu Elena adolescentă, cu viața aranjată. Era pace în ea. Și dor.
Când vei fi gata să mă lași să plec
Maria, sunt încă aici. În râsul tău, în vocea fetiței tale, în felul în care îți prinzi părul. Dar dacă simți că e timpul să nu mă mai cauți în toate lucrurile, e în regulă.
Nu m-am dus nicăieri. M-ai luat cu tine.
Maria a închis plicul și l-a așezat la loc în cutie. Apoi a scris o nouă scrisoare. Pentru fiica ei.
Pe plic a scris, cu același scris ordonat:
Pentru Elena. Deschide-le când ai nevoie de mine.
Sursă foto: Pixabay
