Loredana Ionescu
Oana era doar o adolescentă când lumea ei s-a prăbușit. Crescuse într-o familie modestă, dar iubitoare, cel puțin așa credea până într-o zi de toamnă rece, când mama ei a dispărut din viața lor fără prea multe explicații. Nu a fost o despărțire dramatică, nu a fost o furtună de reproșuri sau lacrimi – doar o dimineață obișnuită în care mama ei i-a spus că pleacă pentru o vreme. Dar acel „pentru o vreme” a devenit o eternitate.
Fiica pierdută
Oana își amintea perfect cum, la început, își repeta că mama ei se va întoarce curând. Zilele treceau, și seara, când tatăl ei încerca să-i explice că viața nu e mereu dreaptă, ea își încălzea sufletul cu amintiri din trecut. Își amintea cum o îmbrățișa, cum îi pieptăna părul înainte de culcare și cum îi spunea povești. Dar acum acele amintiri se transformau în umbre dureroase. Cu fiecare zi care trecea, inima ei se umplea de întrebări, nesiguranță și, mai ales, dor.
Într-o noapte târzie, când tatăl ei, frânt de oboseală, adormise pe canapea, Oana a găsit o scrisoare ascunsă printre hârtiile vechi din birou. Era de la mama ei. Fiecare cuvânt era un cutremur în sufletul ei adolescentin: „Oana, nu pot să trăiesc fără iubirea vieții mele. Trebuie să fiu fericită.” Fiecare literă trăda o alegere – o alegere care a fost făcută fără ca ea, propria ei fiică, să conteze.
Povestea Oanei, tânăra care a fost abandonată când mama ei a ales iubirea în locul familiei
Anii treceau, dar durerea nu o părăsea. Crescuse cu această rană adâncă, cu întrebarea „De ce n-a fost suficientă pentru mama ei?”. Nu era ușor să trăiască în umbra acestei trădări, mai ales când vedea mamele altor colegi în jurul ei, la ședințele cu părinții, la serbările de Crăciun, la concursurile sportive. Oana simțea că o bucată din sufletul ei fusese ruptă, lăsând un gol pe care nimic nu părea să-l umple.
Într-o seară, după o zi lungă la liceu, Oana se opri pe un pod care traversa orașul. Își aduse aminte cum mama ei îi povestise odată că a visat mereu să vadă lumea, să fie liberă. Poate că acesta fusese motivul pentru care plecase, pentru a-și trăi acel vis al tinereții. Dar în mintea Oanei, acel vis era un lux pe care ea, o simplă adolescentă abandonată, nu și-l putea permite.
Privind în depărtare, ochii îi erau umezi. Acolo, pe acel pod, simțea că toată viața ei era o căutare a ceva ce nu mai avea sens. Ploaia începu să cadă, amestecându-se cu lacrimile ei, dar în acea singurătate, Oana simțea o nouă formă de putere. Și-a spus că dacă mama ei a avut curajul să plece, ea trebuie să aibă curajul să rămână. Era momentul să-și croiască propriul drum, să-și construiască o viață fără să mai caute validarea unei iubiri pierdute.
Astfel, în loc să cedeze tristeții, Oana a decis să transforme durerea într-o lecție. Nu era ușor, dar și-a promis că nu va căuta niciodată aprobarea celor care au ales să o abandoneze. Ea însăși trebuia să fie „suficientă” pentru ea. A început să se implice mai mult în activitățile școlare, să-și construiască prietenii, să exceleze în studii. Tot ce a pierdut din dragostea părintească a încercat să suplinească prin pasiuni noi și prietenii sincere.
Anii au trecut, iar Oana devenise o tânără puternică. Nu mai era acea adolescentă fragilă și vulnerabilă, ci o femeie care și-a clădit propria fericire din cioburi de suferință. Povestea ei nu era perfectă, dar era autentică. Își dorea o viață diferită de cea a mamei sale, o viață în care oamenii iubiți nu sunt sacrificați pentru o iluzie de libertate.
Într-o zi, după mulți ani, a primit o scrisoare. Era de la mama ei. Femeia care o părăsise se întorcea, dar Oana nu mai era acea fetiță care ar fi implorat o a doua șansă. Cu o maturitate pe care doar anii de luptă interioară i-au adus-o, Oana a citit acele rânduri, fără să lase emoțiile să o copleșească. Era o scrisoare de scuze, de regrete, dar, într-un fel ciudat, Oana nu mai simțea nevoia de acele cuvinte. Poate că își iertase mama, dar își iertase, în primul rând, pe ea însăși pentru că a purtat atât de mult o povară care nu îi aparținea.
Privind spre viitor, Oana știa că trecutul va rămâne mereu o parte din ea, dar nu avea să îi mai dicteze fericirea. Fiica abandonată era acum femeia care și-a găsit drumul – fără urme, fără regrete, doar cu o inimă vindecată și o viață în care ea însăși era prioritatea.
