Saghin Sabrina
Era o noapte rece, cu ceață joasă și o liniște apăsătoare ce părea să se aștearnă ca o pătură groasă peste întreaga pădure. Mihai mergea cu mașina pe un drum secundar, întorcându-se de la o întâlnire cu prietenii, când, dintr-o dată, farurile au luminat silueta mică a unui bebeluș întins pe asfalt.
A frânat brusc, inima bătându-i nebunește, și a coborât din mașină fără să stea pe gânduri. Priveliștea care i s-a înfățișat era ireală: ochii fetiței erau complet albi, fără pupile, ca două bile de marmură înghețată, iar corpul ei era rănit, dar fără sânge – din răni curgea un lichid translucid, strălucind slab în lumina farurilor. Un fior rece îi alunecă pe șira spinării.
Fetița nu spunea nimic. Când Mihai o atinse, pielea ei era ca gheața, de parcă ar fi stat ore întregi într-un congelator. Cum ar fi fost posibil să supraviețuiască în frigul nopții, îmbrăcată doar într-o pijama subțire? Fără să stea pe gânduri, și-a dat jos geaca și a învelit-o. Ea nu opunea rezistență, dar continua să-și miște încet mâinile și picioarele, de parcă încerca să se târască spre un punct anume, invizibil pentru Mihai. Încercând să-și păstreze calmul, a luat-o în brațe și s-a îndreptat spre mașină. Trebuia să o ducă la spital.
Șoferul a văzut un bebeluș de UN AN târându-se pe șoseaua înghețată
Dar liniștea nopții a fost spartă de un sunet aproape imperceptibil, venit dinspre pădure. Părea un plânset slab, sau poate doar vântul. Mihai s-a oprit, ezitând. Dacă mai era și alt copil acolo? Cu fetița în brațe, s-a apropiat de marginea drumului și a luminat cu lanterna telefonului printre copaci. „E cineva acolo?” a strigat, dar nu a primit niciun răspuns. Fetița a început să se agite, trupul ei contorsionându-se, capul răsucindu-se într-un unghi nefiresc, iar ochii albi fixând pădurea cu o intensitate înfiorătoare.
Revenind la mașină, Mihai a așezat-o pe scaunul din dreapta și a încercat să-i pună centura. Atunci a observat semnul de pe gâtul ei: o cicatrice veche, în formă de cerc perfect. A pornit motorul și a accelerat, dar o siluetă întunecată la marginea pădurii i-a atras atenția pentru o clipă. Când a clipit, dispăruse. A pus totul pe seama oboselii și a fricii, dar nu putea ignora senzația că erau urmăriți. În mașină, radioul a început să emită doar zgomot static, iar fetița părea să murmure ceva neînțeles. Privirea ei era fixă, iar buzele i se mișcau într-un șir continuu, dar fără sunet.
Călătoria către necunoscut
Pe măsură ce Mihai conducea, în sufletul lui se adâncea o teamă care nu mai avea legătură cu logica. Se întreba cum ajunsese fetița acolo, în mijlocul pustietății, și de ce nu părea să simtă nimic din ceea ce i se întâmpla. O cunoștea pe toată lumea din satul Poiana, dar nu recunoștea chipul copilului. Fiecare kilometru parcurs aducea mai multe întrebări decât răspunsuri. Privea fetița din ce în ce mai des, fără a înțelege ce rostesc buzele ei în șoaptă. Și atunci, totul s-a schimbat.
Lumina din bord s-a stins, farurile au pâlpâit și s-au stins, iar motorul s-a oprit. Mașina s-a oprit în beznă totală. Mihai a înjurat și a încercat să repornească, dar totul părea mort. Singura sursă de lumină era slaba strălucire a ochilor fetei, care acum îl priveau fix. Gura ei se mișca mai repede, cuvintele devenind mai clare, dar tot neauzite. Mihai simțea că ceva, sau cineva, încerca să comunice prin acest copil, dar limbajul era unul de dincolo de înțelegerea umană.
Un sentiment de groază l-a cuprins, dar nu putea fugi. O parte din el voia să deschidă ușa și să o lase acolo, dar o altă parte, mai profundă, mai umană, îl obliga să rămână. A scos telefonul pentru a cere ajutor, dar ecranul era negru. Totul era închis, ca și cum ar fi intrat într-o altă dimensiune, una în care regulile realității nu mai funcționau.
Fetița s-a întors brusc către el și a rostit, pentru prima oară, un singur cuvânt, cu o voce care nu părea a-i aparține: „Înapoi.”
În acel moment, din pădure s-au auzit pași. Pași grei, apăsați, dar nevăzuți. Ceva se apropia, dar Mihai nu putea vedea nimic. Fetița a întins mâna și a atins volanul. Luminile s-au reaprins brusc, motorul s-a turat singur, și mașina a pornit din loc fără ca el să apese accelerația. Mihai era paralizat de frică. Încerca să controleze volanul, dar părea că altcineva conducea.
Drumul până în oraș a durat o eternitate. Când în sfârșit a zărit luminile Brașovului, totul a revenit la normal: mașina răspundea la comenzi, luminile funcționau, iar fetița adormise. Sau cel puțin așa părea. Ajuns la spital, a sărit din mașină și a alertat personalul medical. Când s-au întors cu o targă, scaunul din dreapta era gol.
Fetița dispăruse.
Mai târziu, poliția a cercetat zona, dar nu a găsit nicio urmă. Niciun copil dispărut nu fusese raportat în ultimele luni. Nimeni nu știa nimic. Dar Mihai știa ce văzuse. Știa ce simțise. Și știa că, într-o noapte de toamnă, pe o șosea pustie, fusese martorul unei întâlniri care avea să-i schimbe viața pentru totdeauna.
Iar în visele lui, ochii aceia albi îl priveau în continuare.
