Georgescu Dragos
În sâmbăta dinainte de Duminica Floriilor, femeile din satele românești respectau un ritual străvechi, considerat sacru. Cu apă curată, sare și crenguțe de salcie, ele reușeau, spun bătrânele, să alunge boala și răul din casă. Ritualul, transmis din mamă în fiică, se făcea cu smerenie și speranță. Era o formă de apărare nevăzută împotriva suferinței. Astăzi, acest obicei se mai păstrează în câteva colțuri de țară, dar povestea lui merită spusă mai departe.
Ritualul cu apă, sare și salcie din sâmbăta dinainte de Florii. Cum îl foloseau femeile ca să alunge boala
Această zi nu era una oarecare. În credința populară, sâmbăta dinainte de Florii era un prag nevăzut între lumea văzută și cea a spiritelor. Se spunea că în această zi, sufletele morților se apropie de cei vii. Era momentul în care femeile din sat se pregăteau nu doar trupește, ci și sufletește pentru Săptămâna Mare.
În multe zone din țară, în special în Moldova, Bucovina și sudul Transilvaniei, sâmbăta de dinainte de Florii era cunoscută ca „Ziua apelor curate”. Era o zi în care nu se lucra, ci se mergea la fântână, la râu sau la izvor, pentru a lua apă „vie”, apă cu putere. Această apă urma să fie combinată cu sare și cu ramuri de salcie, într-un ritual cu valențe magico-religioase.
Femeile bătrâne, considerate „văzătoare” sau „păstrătoare de rânduială”, aveau rolul principal în desfășurarea acestui obicei. Ele știau exact cum se pregătește amestecul, ce cuvinte se rostesc și cum se face stropirea casei. Nimic nu era la voia întâmplării. Fiecare gest avea o semnificație adâncă.
Pentru acest ritual, femeile foloseau doar elemente considerate „curate” și cu forță spirituală.
Apa trebuia să fie proaspătă, de izvor sau de fântână. Era numită „apă vie” pentru că venea direct din pământ și nu fusese atinsă de mâna omului. Se credea că această apă conține energia pământului și că poate „spăla” nu doar trupul, ci și sufletul.
Sarea era grunjoasă, neprelucrată. Femeile o păstrau în vase speciale, doar pentru ritualuri. Nu era aceeași sare folosită la gătit. Se spunea că sarea alungă spiritele rele și păstrează sănătatea în casă. Nu întâmplător, în multe superstiții, se aruncă sare la prag pentru protecție.
Salcia era culeasă cu o zi înainte, vineri seara, și lăsată la uscat peste noapte. Uneori, dacă era deja bine înfrunzită, femeile foloseau muguri sau ramuri înmugurite, semn al vieții și al regenerării. Salcia era considerată o plantă sfântă, binecuvântată încă din vremea biblică, când se spune că a fost prima care L-a recunoscut pe Iisus intrând în Ierusalim.
Cele trei elemente – apa, sarea și salcia – erau combinate într-un vas de lut sau de sticlă. Niciodată în plastic sau metal. Lutul era preferat pentru că „ține taina și nu strică vibrația”.
Cum se desfășura ritualul: cu rugăciuni și stropiri tainice
Ritualul începea dis-de-dimineață, înainte de răsăritul soarelui. Femeile mergeau desculțe până la fântână, cu un ștergar curat pe umeri și cu un vas în mână. Era un gest de umilință, dar și de legătură cu pământul. Se spunea că piciorul gol atinge energia naturii și se încarcă de protecție.
Apa era luată în liniște, fără vorbe. Doar gânduri bune și o rugăciune în șoaptă:
„Apă curată, din sânul pământului, spală boala și păzește casa mea de rău.”
Ajunse acasă, femeile turnau apa într-un vas, adăugau un praf de sare și înmuiau ramurile de salcie. Apoi rosteau o incantație moștenită din străbuni:
„Să fugă boala din trup și din suflet, cum fuge vântul de foc și noaptea de soare. Să fie casa curată, să nu ne calce răul, nici azi, nici mâine, nici în veci.”
Cu salcia umezită, femeile începeau să stropească fiecare colț al casei. Se începea cu pragul, apoi ușa, apoi toate colțurile din camere. Se spunea că răul intră pe unde găsește loc, iar colțurile sunt cele mai vulnerabile. După aceea, stropirea continua în jurul patului, în bucătărie și la ferestre.
Nu lipseau nici animalele din gospodărie. Se stropiau grajdurile, cotețele, chiar și câinii sau pisicile – ca toți cei din jurul casei să fie protejați.
La final, femeile își stropeau mâinile, fața și pieptul, spunând:
„Cu apă vie și sare sfântă, să fiu păzită de rău și durere. Amin.”
La ce folosea apa sfințită: leac pentru boală și apărare împotriva răului
Apa rămasă după stropire nu se arunca niciodată. Era păstrată cu grijă într-o sticlă învelită în pânză albă, așezată la icoane sau într-un dulap de „păstrare”.
Femeile o foloseau în tot anul care urma. Dacă cineva din familie răcea, i se punea câte o picătură pe frunte și la încheieturi. Dacă un copil avea febră, era frecat pe tălpi cu apă din sticluță. Dacă cineva suferea de „greu în suflet”, se stropea cu puțin lichid pe piept sau pe tâmple.
În unele zone, apa era adăugată în baia copiilor mici, ca să fie feriți de deochi. În alte sate, bătrânele o amestecau cu busuioc și o puneau într-un lighean la ușa casei, ca toți cei care intrau să se „curețe” de gânduri rele.
Există mărturii din Botoșani, Suceava sau Neamț care spun că această apă a salvat oameni de la boli grele, de la accidente, chiar și de la vise urâte. Nu conta doar apa în sine, ci credința cu care era pregătită. În mintea femeilor, credința făcea diferența dintre o simplă sticlă cu apă și o armă împotriva bolii.
Ce simboliza acest ritual: curățarea trupului, dar și a sufletului
Pe lângă rolul practic, ritualul cu apă, sare și salcie avea o puternică încărcătură simbolică. Era începutul unei purificări care continua până în Vinerea Mare. Femeile nu curățau doar casa. Curățau sufletul. Își cereau iertare, rosteau rugăciuni, își învățau copiii cum să fie cuminți în Săptămâna Patimilor.
Totul pornea din interior: „Dacă vrei să alungi boala din casă, trebuie mai întâi să o scoți din tine”, spunea o bătrână din Vatra Dornei. Era o formă de postire nu doar cu trupul, ci și cu mintea. Un fel de așezare, de pregătire pentru Înviere.
Pentru că salcia simboliza viața care nu moare, sarea protecția, iar apa purificarea, cele trei împreună deveneau o unealtă de reechilibrare a întregului univers personal.
