Georgescu Dragos
Timp de aproape doi ani am crezut că soțul meu încearcă să mă ajute.
În fiecare seară, înainte să mă culc, Mihai venea lângă mine cu un pahar cu apă și o pastilă albă.
În fiecare seară, soțul îi dădea aceeași pastilă. Când a refuzat să o înghită, a descoperit secretul ascuns ani întregi
Îmi spunea mereu același lucru:
— Ia-o. Te ajută să te concentrezi și să înveți mai bine.
În perioada aceea încercam să termin niște cursuri pe care le abandonasem cu ani în urmă, iar memoria mea devenise tot mai slabă. Uitam conversații, pierdeam obiecte prin casă și uneori mă trezeam dimineața fără să-mi amintesc aproape nimic din seara precedentă.
Mihai avea însă întotdeauna o explicație.
Spunea că sunt obosită.
Că muncesc prea mult.
Că accidentul prin care trecusem în urmă cu câțiva ani încă își lăsa urmele.
Eu îl credeam.
De ce nu l-aș fi crezut?
Era soțul meu.
Omul care îmi fusese alături atunci când eu nu mai știam aproape nimic despre propria viață.
Cel puțin aceasta era povestea pe care o cunoșteam.
Până într-o seară în care am decis să nu mai înghit pastila.
Am ascuns-o sub limbă, am băut apa și am așteptat ca Mihai să plece din cameră.
Apoi am scuipat-o într-un șervețel.
Nu știam că acel gest avea să-mi schimbe întreaga viață.
Începusem să observ lucruri pe care nu le puteam explica
Totul pornise cu aproximativ o lună înainte.
Mă trezeam dimineața cu dureri de cap și o senzație ciudată de confuzie.
Uneori găseam haine pe care nu îmi aminteam să le fi purtat.
Alteori descopeream conversații în telefon pe care nu îmi aminteam să le fi avut.
Când îl întrebam pe Mihai, răspunsul era aproape întotdeauna același.
— Ai fost foarte obosită aseară.
La început îl credeam.
Apoi am început să observ altceva.
În fiecare seară, la aproximativ 20 de minute după ce luam pastila, deveneam extrem de somnoroasă.
Nu era o oboseală normală.
Era ca și cum cineva stingea lumina în interiorul meu.
Dimineața următoare aveam goluri în memorie.
Într-o zi am găsit într-un sertar un document cu semnătura mea.
Era o procură.
Potrivit actului, îi acordam lui Mihai dreptul de a administra anumite bunuri în numele meu.
Am privit semnătura mult timp.
Semăna cu a mea.
Dar eu nu îmi aminteam să fi semnat documentul.
Când l-am întrebat, Mihai a râs.
— Ai uitat din nou.
Tonul lui nu mi-a plăcut.
Pentru prima dată, în loc să mă liniștească, răspunsul lui m-a speriat.
În aceeași seară am decis să nu mai iau pastila.
Mihai a rămas lângă pat până când a fost convins că o înghițisem.
După ce a plecat, am ascuns-o.
Apoi m-am întins și am așteptat.
Douăzeci de minute.
Treizeci.
O oră.
Nu mi s-a făcut somn.
Din contră.
Pentru prima dată după multă vreme, mintea mea părea limpede.
Și tocmai atunci am auzit zgomotul.
Venea din camera alăturată.
Soțul meu vorbea cu cineva despre mine
Am coborât din pat fără să aprind lumina.
Ușa dormitorului era întredeschisă.
Vocea lui Mihai se auzea din sufragerie.
Vorbea la telefon.
— Nu mai avem mult timp.
Am rămas nemișcată.
A urmat o pauză.
— Da, încă ia tot ce îi dau.
Inima a început să-mi bată puternic.
Nu știam dacă vorbea despre mine.
Apoi mi-am auzit numele.
— Violeta nu își amintește nimic.
Mi-am dus mâna la gură.
Violeta.
Așa mă numeam.
Cel puțin așa credeam.
Mihai a continuat:
— Mai trebuie doar să semneze actele.
O voce se auzea slab prin telefon.
Nu înțelegeam cuvintele.
— După aceea nu mai contează ce își amintește.
M-am retras în dormitor.
Mâinile îmi tremurau.
Nu înțelegeam despre ce acte vorbea.
Nu știam ce îmi administra.
Dar un lucru devenise clar.
Pastilele nu aveau nicio legătură cu memoria sau cu învățatul.
În dimineața următoare nu am spus nimic.
Mihai m-a întrebat cum dormisem.
— Foarte bine.
— Vezi? Ți-am spus că tratamentul funcționează.
Am zâmbit.
Pentru prima dată, eu eram cea care îl mințea.
Am început să caut prin casă
După ce Mihai a plecat, am început să verific sertarele.
Nu știam ce căutam.
Poate documente.
Poate medicamente.
Poate orice dovadă că nu îmi imaginam totul.
În biroul lui exista un sertar încuiat.
Nu îi acordasem niciodată importanță.
În acea zi am găsit cheia ascunsă într-o cutie.
În interior erau mai multe dosare.
Primul conținea acte medicale.
Pe unele apărea numele meu.
Pe altele apărea un nume pe care nu îl mai văzusem niciodată.
Elena Marin.
Data nașterii era aceeași cu a mea.
M-am uitat din nou.
Aceeași zi.
Aceeași lună.
Același an.
Am simțit un fior.
În alt dosar am găsit o fotografie.
O adolescentă de aproximativ 15 ani stătea lângă o femeie.
Adolescenta eram eu.
Nu exista nicio îndoială.
Dar nu îmi aminteam fotografia.
Nu îmi aminteam femeia.
Pe spatele imaginii scria:
„Elena și mama, Sinaia.”
Am scăpat fotografia din mână.
Eu nu mă numeam Elena.
Sau poate că da.
În acel moment, tot ce știam despre mine a început să se clatine.
Accidentul despre care nu îmi aminteam aproape nimic
Mihai îmi spusese că ne cunoscuserăm după accident.
Potrivit poveștii lui, fusesem găsită rănită după un accident rutier și suferisem o traumă serioasă.
Memoria îmi fusese afectată.
El mă ajutase să îmi reconstruiesc viața.
Ne îndrăgostiserăm.
Apoi ne căsătoriserăm.
Nu îmi aminteam aproape nimic din perioada de dinaintea accidentului.
Mi se spusese că părinții mei nu mai trăiau și că nu mai aveam rude apropiate.
Acceptasem toate acestea.
Când nu îți amintești cine ai fost, te agăți de omul care pare să aibă răspunsurile.
Acum mă întrebam dacă răspunsurile fuseseră adevărate.
Am continuat să caut.
Într-un plic am găsit o copie după un testament.
Numele „Elena Marin” apărea din nou.
Era menționată o proprietate în apropiere de Sinaia, mai multe conturi și o participație într-o companie.
Nu înțelegeam limbajul juridic.
Dar înțelegeam suficient.
Elena Marin urma să moștenească o avere importantă.
Iar eu semănam perfect cu fotografia Elenei.
În seara aceea am continuat să joc rolul femeii care nu știa nimic
Când Mihai s-a întors acasă, am pregătit cina.
Am vorbit despre lucruri banale.
El părea complet relaxat.
După cină a venit din nou cu pastila.
— Nu uita.
Am luat-o.
Am ascuns-o din nou sub limbă.
După aproximativ o jumătate de oră m-am prefăcut că dorm.
Mihai a intrat în dormitor.
Mi-a spus numele.
Nu am răspuns.
Mi-a ridicat ușor mâna și i-a dat drumul.
Am lăsat-o să cadă.
Convins că dorm, a ieșit.
Am așteptat.
Apoi m-am ridicat.
De data aceasta l-am urmărit.
Mihai a intrat în birou și a mutat biblioteca.
În spatele ei exista o ușă îngustă.
Nu știam că acel spațiu exista.
A dispărut înăuntru.
Am așteptat câteva minute și m-am apropiat.
Dincolo de ușă exista un coridor scurt care ducea către o cameră amenajată aproape ca un cabinet medical.
Era o masă metalică.
Un dulap cu medicamente.
Dosare.
Seringi.
Și fotografii cu mine.
Zeci de fotografii.
Unele păreau făcute fără să știu.
M-am apropiat de un dosar.
Pe copertă scria:
„Elena Marin”.
Atunci am auzit vocea lui Mihai.
— Știam că într-o zi vei începe să pui întrebări.
M-am întors.
Stătea în spatele meu.
„Cine sunt eu?”
Nu mai avea sens să mă prefac.
— Cine sunt?
Mihai a tăcut.
— Violeta…
— Nu mă cheamă Violeta, nu-i așa?
Pentru câteva secunde nu a spus nimic.
Apoi expresia lui s-a schimbat.
Omul calm și grijuliu pe care îl cunoscusem dispăruse.
— Lucrurile sunt mult mai complicate.
— Atunci explică-mi.
Înainte să răspundă, în cameră a intrat o femeie.
O cunoșteam drept doamna Mariana, o apropiată a familiei lui.
Am înțeles imediat că știa totul.
Pe masa metalică se afla un alt document.
— Trebuie doar să semnezi, a spus Mihai.
— Ce?
— După aceea îți explic tot.
Am început să dau înapoi.
El s-a apropiat cu o seringă.
Atunci am înțeles că nu avea nicio intenție să îmi spună adevărul.
Voia doar semnătura mea.
În acel moment, unul dintre monitoarele din cameră s-a aprins.
Pe ecran a apărut o femeie.
Avea cicatrici pe obraz și pe gât.
Când m-a văzut, a început să plângă.
— Elena!
Mihai a încremenit.
Femeia a continuat:
— Nu semna nimic!
Am privit-o fără să înțeleg.
Apoi a spus cuvintele care mi-au schimbat viața.
— Eu sunt mama ta.
Adevărul despre viața mea fusese ascuns ani întregi
Femeia mi-a spus că mă căutase ani de zile.
Accidentul despre care Mihai îmi povestise existase.
Dar aproape nimic din ceea ce urcase în jurul lui nu era adevărat.
După accident, memoria mea fusese grav afectată.
Familia lui Mihai aflase cine eram și ce urma să moștenesc.
În loc să mă ajute să mă întorc la familie, profitaseră de confuzia mea.
Identitatea mea fusese schimbată.
Mi se spusese că mama murise.
Mihai devenise omul în care trebuia să am cea mai mare încredere.
Apoi începuseră pastilele.
Totul pentru ca eu să rămân suficient de confuză încât să nu îmi pun prea multe întrebări.
Pe măsură ce femeia vorbea, au început să apară imagini.
Nu amintiri complete.
Fragmente.
Ploaie.
Farurile unei mașini.
Un conac.
O femeie care mă striga.
Sinaia.
Numele Elena.
Mihai a încercat să se apropie de mine cu seringa.
L-am împins.
Seringa a căzut.
— M-ai ținut amețită ani întregi!
— Te-am salvat! a strigat el.
Atunci am știut că nu mai exista nimic de discutat.
Am fugit.
Pentru prima dată, am ieșit din casă fără să îi cer voie
Am traversat coridorul și am ajuns în dormitor.
Mihai venea după mine.
În mintea mea apăreau tot mai multe fragmente din trecut.
Casa de lângă Sinaia.
Mama.
Un avocat.
Bunicul meu.
Și discuții despre o moștenire.
Totul începea să capete sens.
Nu fusese vorba despre iubire.
Nu fusese vorba despre salvarea mea.
Fusese vorba despre bani și control.
Când am ajuns la ușa apartamentului, Mihai m-a strigat.
— Dacă pleci acum, o să regreți!
M-am întors.
Pentru prima dată nu mai vedeam bărbatul care mă protejase după accident.
Vedeam omul care profitase de faptul că nu îmi aminteam cine sunt.
— Poate că m-ai făcut să cred că sunt Violeta, i-am spus. Dar Elena nu a dispărut.
În acel moment s-au auzit bătăi puternice în ușă.
Femeia care apăruse pe monitor alertase autoritățile și le transmisese informațiile pe care reușise să le adune.
Câteva minute mai târziu, totul se terminase.
Sau, mai corect spus, abia începea.
Femeia care mă căutase ani întregi mă aștepta afară
După ce am ieșit din apartament, am stat mult timp într-o ambulanță.
Nu puteam să mă opresc din tremurat.
Un medic încerca să îmi vorbească.
Eu mă uitam doar spre clădire.
Apoi o mașină s-a oprit.
Din ea a coborât femeia pe care o văzusem pe monitor.
Când privirile ni s-au întâlnit, ceva s-a întâmplat.
Nu îmi aminteam încă totul.
Dar am recunoscut-o.
Nu știu cum.
Poate memoria nu dispare niciodată complet.
Poate anumite lucruri rămân undeva, chiar dacă nu le putem transforma în cuvinte.
Femeia s-a apropiat încet.
— Elena…
Am început să plâng.
Mi-a atins obrazul.
— Te-am căutat atâția ani.
În acea noapte nu mi-am recuperat toate amintirile.
Nu mi-am recuperat nici anii pierduți.
Asta avea să dureze.
Au urmat investigații, medici, documente și foarte multe întrebări.
Dar pentru prima dată nu mai trebuia să accept răspunsurile oferite de altcineva.
Puteam să le caut singură.
În dimineața următoare m-am privit în oglindă.
Ani întregi crezusem că femeia de acolo era Violeta.
O femeie fără trecut.
Fără familie.
Dependentă de omul care pretindea că o salvase.
Acum știam adevărul.
Numele meu era Elena.
Aveam o mamă care nu încetase niciodată să mă caute.
Aveam un trecut pe care urma să îl reconstruiesc.
Și, pentru prima dată după foarte mult timp, aveam din nou control asupra propriei vieți.
Totul începuse cu o pastilă pe care, într-o seară, am decis să nu o mai înghit.
